The Nightingale Kristin Hannah |Audio books

KRISTIN HANNAH

MAGIE ÎNTRE DOUĂ LUMI

Traducere din limba engleză și note Simona Tatu

Titlul original: Comfort & Joy, 2005

Editura Litera, 2022

Versiune ebook: v1.0, martie 2023

KRISTIN HANNAH a scris peste 20 de romane, printre

acestea numărându‑se bestsellerele Aleea cu licurici (Fireﬂy Lane,

2008), carte vândută în 1,2 milioane de exemplare, Grădina de

iarnă (Winter Garden, 2010), Privighetoarea (The Nightingale, 2015),

roman tradus în 43 de limbi și vândut în 2 milioane de

exemplare, și Un nou început (The Great Alone, 2018). Proaspăt

ecranizată într‑un serial de succes, Aleea cu licurici a devenit

bestseller absolut în 2009, un roman esențial care a adus

împreună femeile pentru o cauză comună, iar Privighetoarea a

fost votată, în 2015, cea mai bună carte a anului de către

Amazon, Buzzfeed, itunes, Library Journal, The Wall Street Journal

și The Week. În plus, romanul a câștigat Premiul Goodreads și

People’s Choice Award.

Înainte să se dedice în totalitate scrisului, Kristin a lucrat ca

avocat. Locuiește în Paciﬁc Northwest împreună cu soțul ei.

Pentru Benjamin

PARTEA ÎNTÂI

„E o treabă periculoasă… să ieși pe ușa casei tale.

Pășești pe Drum și, dacă nu știi să‑ți stăpânești picioarele,

habar n‑ai încotro te poate duce curentul.”

J.R.R. Tolkien

CAPITOLUL 1

Petrecerile de Crăciun sunt în fruntea listei mele cu ce „să nu

fac” anul ăsta. Alte lucruri pe care trebuie să le evit:

decorațiunile. Brazii. Vâscul (neapărat). Filmele de sărbători

despre familii. Și amintirile.

Cel mai mult, amintirile. Anul trecut mi‑am petrecut

dimineața de Crăciun în propria sufragerie, alături de cei doi

oameni pe care i‑am iubit cel mai mult pe lumea asta. Soțul

meu, Thomas, și sora mea, Stacey.

Multe se pot schimba în douăsprezece luni.

Acum stau în bucătărie și împachetez cu grijă în recipiente

Tupperware prăjiturele congelate, în formă de Moș Crăciun,

așezând straturi de hârtie de copt între rânduri. Pe o fâșie de

bandă adezivă mi‑am scris numele cu litere negre, îngroșate: Joy

Candellaro. După ce termin, mă îmbrac pentru serviciu într‑o

pereche de blugi negri și într‑un pulover verde aprins. În

ultimul moment, adaug niște cercei în formă de ghirlandă.

Poate că dacă arăt gătită de sărbătoare, oamenii n‑o să mă mai

întrebe cum mă simt. Încercând să mențin în echilibru

recipientele de un roz pal, încui ușa casei și mă îndrept spre

garaj. După ce ocolesc capota mașinii, mă strecor printre ﬁșetele

înșirate de‑a lungul zidului din spate. În sertarele metalice se

aﬂă visurile mele, organizate cu genul acela de atenție pe care

doar un bibliotecar poate să‑l aibă.

Păstrasem toate tăieturile din ziare despre locuri exotice și

destinații îndepărtate. Ori de câte ori citesc textele și mă uit la

fotograﬁi, visez la o aventură.

Bineînțeles, visam deja de vreo zece ani și, cum sunt din nou

singură de aproape trei luni și m‑am separat de Thom cu opt

luni în urmă, ar ﬁ mai prudent să spun că sunt o visătoare și nu

o persoană de acțiune. De fapt, n‑am adăugat nimic în ﬁșierele

mele și nici n‑am deschis vreunul dintre dosare după ce am

divorțat.

Trec acum pe lângă ele și ajung la confortabilul meu Volvo

grena. Ușa garajului se deschide în spatele meu și pornesc în

marșarier pe alee.

E încă dimineață devreme în această ultimă vineri de

dinaintea Crăciunului. Luminile stradale sunt încă aprinse și

proiectează conuri de un galben strălucitor prin umbrele de

dinaintea răsăritului. Opresc mașina la capătul aleii, iar farurile

luminează casa. Arată… estompată și neîngrijită în lumina asta

nenaturală. Trandaﬁrii pe care îi îndrăgesc atât de mult sunt

doar niște tije goale. Ghivecele sunt pline cu mușcate moarte.

O amintire trece prin mine asemenea unui tunet de vară:

gata, s‑a și dus.

„Vin mai devreme de la serviciu… văd mașina soțului meu

pe alee. Trandaﬁrii sunt înﬂoriți, plini de ﬂori exuberante.”

Îmi amintesc cum mă gândeam că ar ﬁ trebuit să culeg câțiva

pentru un buchet.

„Intru în casă, îmi arunc pardesiul pe banca din lemn de arțar

și urc la etaj, strigându‑i numele.

Tocmai am ajuns la jumătatea scărilor, când recunosc

sunetele.

În mintea mea și în amintirile mele, deschid ușa cu o

bufnitură.”

Așa le‑am povestit oamenilor mai târziu. Adevărul a fost că

abia am avut puterea s‑o deschid.

„Ei sunt acolo, goi și asudați, rostogolindu‑se în patul meu.

Stau ca o idioată și mă holbez la ei.”

Am crezut că el avea să‑mi simtă prezența la fel de intens pe

cât i‑o simțeam și eu pe a lui, că avea să‑și ridice privirea, să mă

vadă și – of, nu știu, să facă un infarct sau să izbucnească în

plâns și să mă implore să‑l iert, sau să mă implore să‑l iert în

timp ce făcea un infarct.

„Apoi văd fața ei, iar momentul prost se transformă într‑un

ﬁlm de groază. E sora mea.”

Acum în fața casei e o pancartă pe care scrie „De vânzare”.

Stă acolo de luni de zile, dar pe cine păcălesc? O căsnicie eșuată

sperie pe toată lumea. E asemenea unei pietre aruncate într‑un

iaz albastru și liniștit; clipocește iar și iar. Nimeni nu vrea să

cumpere această casă a ghinionului.

Apăs puternic pedala de accelerație și dau cu spatele până

când ies în stradă, abandonând amintirile în oglinda

retrovizoare.

Măcar dacă ele ar rămâne acolo, pur și simplu. Nici gând,

sunt asemenea unor călători, se înghesuie în mine și mă lasă

fără aer.

Nici unul dintre cunoscuții mei nu mai știe ce să‑mi spună și

nici n‑ar ﬁ drept să‑i învinuiesc prea tare. Nici eu nu știu ce

vreau să aud. În biblioteca școlii, acolo unde lucrez, aud șușoteli

care încetează brusc la intrarea mea, urmate de tăceri stânjenite.

Le ușurez situația prietenilor mei – sau, cel puțin, încerc –

prefăcându‑mă că nu e nici o problemă. În ultimul an, am făcut

lucrul ăsta din greu. Am zâmbit și m‑am prefăcut. Ce altceva

pot face? Oamenii au obosit să mă aștepte să depășesc faza

divorțului. Știu că trebuie să pășesc din nou pe drumul vieții

mele de odinioară, dar se pare că asta nu‑mi iese prea bine; n‑

am nici curajul să‑mi croiesc unul nou, deși, de fapt, e ceea ce‑

mi doresc cu adevărat. Ceea ce mi‑am dorit de multă vreme.

La colțul străzii, virez la stânga. Străzile din Bakersﬁeld sunt

liniștite în dimineața asta timpurie. Atunci când ajung la liceu, e

puțin peste ora șapte. Parchez pe locul meu, îmi iau prăjiturile și

intru în clădire.

La recepție, secretara școlii, Bertha Collins, îmi zâmbește.

— Bună, Joy!

— Bună, Bertie! Am adus niște prăjiturele pentru petrecerea

de astă‑seară.

Pe chipul ei apare o umbră de îngrijorare.

— Tu nu vii?

— Nu anul ăsta, Bertie! Nu prea am chef de petreceri.

Mă privește țintă, cu o expresie atotcunoscătoare.

Și ea a divorțat de două ori și crede că înțelege, dar, de fapt,

n‑are cum. Bertie are trei copii, doi părinți și patru surori. În

cazul meu, lucrurile nu stau la fel.

— Ai grijă de tine, Joy! Primul Crăciun după divorț poate ﬁ…

— Da, știu.

Aﬁșez un zâmbet forțat și o iau din loc. Anul ăsta, o astfel de

tehnică – să nu stau locului – s‑a dovedit a ﬁ foarte utilă.

Înaintez pe coridor, o iau la stânga, pe lângă cantina pustie, și

mă îndrept către spațiul meu. Biblioteca.

Asistenta mea, Rayla Goudge, e deja la muncă. E o femeie

robustă, grizonantă, care se îmbracă precum o nomadă și

încearcă să‑și ia toate notițele sub formă de haiku. La fel ca și

mine, a absolvit U.C. Davis și are o diplomă de profesoară.

Lucrăm împreună de aproape cinci ani și ne‑am bucurat

amândouă de ﬁecare minut petrecut împreună. Știu că în mai,

după ce își încheie masteratul în biblioteconomie, o să plece la o

altă școală. O altă schimbare la care încerc să nu mă gândesc.

— ’Neața, Joy! spune Rayla, ridicându‑și privirea din

maldărul de hârtii din fața ei.

— ’Neața, Ray! A scăpat Paul de răceală?

— E mai bine acum, mulțumesc de întrebare.

Îmi pun poșeta în spatele biroului și îmi încep ziua de muncă.

Mai întâi, calculatoarele. Merg de la unul la altul și le pornesc

pentru elevi, după care înlocuiesc ziarele de ieri cu cele de azi.

În următoarele șase ore, lucrez cot la cot cu Rayla. Facem căutări

în catalogul sistemului, întocmim notiﬁcări pentru depășiri de

termene, procesăm cărțile noi și le punem la loc în raft. Dacă

avem noroc, vreun elev intră și ne cere ajutorul, dar în epoca

internetului tot mai mulți sunt în stare să‑și facă acasă

cercetarea pentru școală. Astăzi, mai ales, în ultima zi de școală

înainte de vacanța de iarnă, biblioteca e cufundată într‑o tăcere

mormântală.

Un alt lucru la care încerc să nu mă gândesc: vacanța. Ce o să

fac în cele două săptămâni și jumătate în care nu vin la lucru?

Anii trecuți, așteptam cu nerăbdare vacanța asta. E unul

dintre motivele pentru care m‑am făcut bibliotecară la școală. În

urmă cu cincisprezece ani, pe când eram în facultate, îmi

imaginam că în săptămânile mele libere aveam să călătoresc în

locuri exotice.

— Joy, te simți bine?

Sunt atât de pierdută în amintirile de Dinainte, încât am

nevoie de o secundă ca să‑mi dau seama că Rayla vorbește cu

mine. Stau în mijlocul bibliotecii, ținând în mâini un exemplar

jerpelit din Doamna Bovary.

Se aude soneria. Pereții par să vibreze din pricina sunetului

ușilor care se deschid, a râsetelor copiilor și a picioarelor care

tropăie de‑a lungul culoarului.

Vacanța de iarnă a început.

— Ai nevoie să te ducă cineva cu mașina la petrecere?

întreabă Rayla, venind spre mine.

— Petrecere? răspund, de parcă m‑aș ﬁ gândit într‑adevăr la

ea. Nu, mulțumesc!

— Nu vii, nu‑i așa?

Iată un lucru pe care Rayla reușește mereu să‑l facă: mă

citește dintr‑o privire.

— Nu.

— Dar…

— Nu și anul ăsta, Ray.

Rayla oftează.

— Și ce o să faci în seara asta?

Știm amândouă că prima seară a vacanței e specială. Anul

trecut, în aceeași vineri seară, m‑am întâlnit cu Stacey la cină și

apoi am mers la mall, unde m‑am dat peste cap să găsesc cadoul

perfect pentru Thom.

S‑a dovedit că acel cadou a fost chiar sora mea.

Acestea sunt exact amintirile pe care încerc să le evit, dar ele

se aseamănă cu azbestul: invizibile și mortale. Ai nevoie de un

echipament special ca să scapi de ele.

Rayla îmi atinge brațul.

— Ai apucat să împodobești bradul?

Clatin din cap în semn că nu.

— Te‑aș putea ajuta să decorezi unul.

— Nu, mulțumesc. Am nevoie să mă ocup singură de asta.

— Și o să te ocupi?

Privesc în ochii ei blânzi și cenușii și mi se pare surprinzător

de ușor să zâmbesc.

— O să mă ocup.

Își petrece un braț pe după al meu. Pășim împreună prin

biblioteca aglomerată și ieșim pe coridoarele înțesate și agitate

ale liceului. Ne trezim în mijlocul unei gloate de puști care râd,

sporovăiesc și bat palma unii cu ceilalți.

Ajungem în parcare, iar Rayla mă conduce până la mașină.

După ce ajungem, ea se oprește și se uită la mine.

— Nu‑mi place să te las singură de sărbători. Poate că eu și

Paul ar trebui să ne anulăm excursia în Minnesota.

— Nici să nu te gândești! Bucură‑te alături de familie! Eu mă

descurc.

— Tu și Stacey…

— Nu… spun eu cu glas aspru, după care continui în șoaptă:

… te rog.

— O să se despartă de Thom, să ﬁi sigură de asta! O să‑i vină

mintea la cap.

Nici nu mai știu de câte ori mi‑a tot repetat asta Rayla și de

câte ori mi‑am spus singură același lucru.

— De ce nu mergi într‑unul dintre locurile acelea la care ai

visat dintotdeauna, ca, de pildă, Machu Picchu sau Londra?

— Poate că o să merg, răspund eu.

Mereu spun asta. Amândouă știm adevărul: mi‑e teamă să

merg singură.

Rayla mă mângâie pe mână și mă sărută pe obraz.

— Ei, bine, atunci ne revedem în ianuarie, Joy!

— Crăciun fericit, Rayla!

— La fel și ție!

O privesc cum se îndreaptă către mașină și apoi se

îndepărtează. În cele din urmă, urc și eu la volan și rămân așa,

cu privirea ațintită prin parbriz. Pornesc motorul și, simultan,

radioul. O versiune instrumentală a cântecului „Upon a

Midnight Clear”, care îmi reamintește imediat de vremurile mai

bune din anii trecuți. Mama mea adora melodia asta.

Rayla are dreptate. E timpul să‑mi încep pregătirile de

Crăciun. N‑are rost să mai amân. Dacă zâmbesc și mă prefac,

asta n‑o să mă ajute să trec de sărbători. N‑am încotro, trebuie

să‑mi încep viața de celibatară.

La ieșirea de la liceu, traﬁcul e bară la bară. Puștii strigă unii

la alții pe ferestrele mașinilor, dar, până când ajung pe Almond

Street, drumul devine pustiu.

Virez la stânga pe Fifth Street și parchez lângă o benzinărie

Chevron, unde cei de la Scout Troop #104 și‑au instalat standul

anual pentru vânzarea brazilor. Îmi dau seama pe dată că stocul

e destul de epuizat în după‑amiaza asta târzie de vineri. La o

privire mai atentă, observ mai multe ramuri maronii decât verzi.

Prin părțile astea ale Californiei, brazii se oﬁlesc destul de

repede. Am amânat prea mult cumpărarea unuia ca să mai am

acum parte de cea mai bună oferă.

Rătăcesc prin falsa pădure de la intersecția Fifth cu Almond.

Din când în când, înclin din cap înspre prieteni și necunoscuți,

străduindu‑mă să mă prefac că sunt în căutarea copacului

perfect. Adevărul e că încerc să nu mă uit la brazi de foarte

aproape. În cele din urmă, nu mai am răbdare. Aleg copacul din

stânga mea, găsesc un puști care să mă ajute și îmi caut

portofelul.

Tânărul și amabilul cercetaș care îmi ia banii îmi întinde o

chitanță și un Kleenex.

Plâng. „Perfect.”

Până când bradul e ancorat pe mașină, sunt un pachet de

nervi. Plâng, fornăi și tremur.

În aceeași stare jalnică, opresc în dreptul bancomatului. Din

fericire, aici nu există nici un martor care să asiste la căderea

mea nervoasă. Într‑o secundă, extrag două sute cincizeci de

dolari. Dacă vreau să instalez bradul, o să am nevoie de

ornamente noi. N‑aș mai ﬁ în stare să le folosesc pe cele pe care

le‑am strâns în timpul căsniciei mele. Și vreau să‑mi cumpăr un

cadou fenomenal, pe care să‑l deschid în dimineața de Crăciun.

Ar trebui să ﬁu fericită la gândul că o să cheltui bani ca să‑mi

cumpăr ceva frumos, ﬁindcă noi, bibliotecarii de liceu, nu facem

foarte des așa ceva.

Cel puțin asta îmi spun pe drumul de întoarcere spre

cartierul în care locuiesc.

Madrona Lane e un nume simpatic pentru o stradă simpatică

dintr‑o suburbie nu atât de simpatică din Bakersﬁeld. Am

apreciat mereu ironia sorții, care a făcut să locuiesc pe o stradă

numită după un copac care nu crește în regiunea asta; mai ales

că dezvoltatorii taie orice lucru verde care îndrăznește să

crească în cartier. Atunci când, împreună cu soțul meu, am

vizitat casa pentru prima dată, era dărăpănată și neîngrijită,

singura de pe stradă care avea gazonul netuns și un gard ce

trebuia vopsit. Agentul imobiliar a considerat că toate

neajunsurile astea însemnau, de fapt, oportunități pentru un

cuplu tânăr, așa cum eram noi.

„Proprietarii de dinainte”, îmi șoptise el pe când pășeam

peste o bucată de podea putrezită din baie, „au trecut printr‑un

divorț groaznic. Mai ceva ca în Războiul familiei Rose”.

Am râs cu toții când am auzit asta. Bineînțeles, s‑a dovedit că

de fapt nu era atât de amuzant.

Aproape că ajung acasă, când o zăresc pe Stacey așteptându‑

mă pe alee de una singură.

Frânez brusc.

Ne uităm țintă una la cealaltă prin parbriz. În clipa în care mă

vede, izbucnește în plâns. Fac eforturi să nu‑i urmez exemplul.

„A venit să‑ți spună că a terminat‑o cu Thom!”

E momentul pe care l‑am așteptat, dar acum, când chiar se

întâmplă, nu știu ce să fac. Dacă n‑o iert pe Stacey, relația mea

cu ea n‑are nici un viitor, dar cum aș putea să‑mi iert sora după

ce s‑a culcat cu soțul meu?

Îmi pun cu grijă piciorul înapoi pe accelerație și parchez pe

alee. Cobor din mașină.

Stacey stă încremenită locului, privindu‑mă și strângându‑și

geaca de schi pe lângă corp. Lacrimile îi strălucesc pe obraji.

De când a început întregul coșmar, ne privim pentru prima

dată cu adevărat. În loc de furie, simt un dor neașteptat. Exact în

clipa asta îmi amintesc o grămadă de lucruri despre ea, despre

noi. Cum ar ﬁ, de pildă, faimoasa noastră excursie de familie

prin statele deșertice. Iadul într‑o camionetă Volkswagen, în

timp ce mama cânta din toți rărunchii melodii ale lui Helen

Reddy, fumând țigări Eve una după alta.

Mă apropii încetișor de sora mea. Ca de obicei, atunci când

îmi privesc sora mezină, am senzația că mă uit în oglindă.

Gemene irlandeze, așa ne spunea mama. Diferența de vârstă

dintre noi e mai mică de douăsprezece luni și amândouă avem

păr arămiu și ondulat, piele palidă, pistruiată, și ochi albaștri.

Nu e de mirare că Thom s‑a îndrăgostit de ea; e o versiune mai

tânără și mai zâmbitoare a mea.

Face un pas către mine și începe să vorbească.

„Îl părăsesc!”

Îmi ia ceva timp ca să‑mi dau seama că n‑a spus asta.

— Ce? întreb eu, făcând un pas înapoi, încruntată.

— Nu putem continua așa, spune ea. Nu acum. E Crăciunul.

Mă simt oarecum bulversată. Mai bine zis, derutată de‑a

binelea.

— Ar trebui să te iert pentru că e Crăciunul?

— Știu că n‑o să mă ierți, dar între tine și Thom nu mai era

nimic…

— Aveam probleme…

Nici măcar nu știu cum să termin propoziția, ce să spun.

Nimic nu pare potrivit.

Stacey își mușcă buza de jos – un semn de nervozitate pe

care‑l are de ceva vreme după care îmi întinde o bucată de

hârtie albă și groasă. Îmi dau seama pe dată ce‑i asta.

O invitație de nuntă. Fericitul eveniment e programat pe 6

iunie.

Am sentimentul că am primit un croșeu de dreapta în falcă.

— Glu… glumești, nu? Ar trebui să te desparți de el… nu să

te măriți cu el!

Cu mișcări lente, își descheie haina. Poartă o ținută de

sărbătoare: pantaloni roșii de catifea și un pulover alb, tricotat,

care are cusut pe piept un Rudolph de paiete.

— Sunt însărcinată, spune ea atingându‑și pântecul, iar eu

observ că e mai plat decât al meu.

Și iată cum, după luni de zile în care m‑am prefăcut că sunt

bine, apare în cele din urmă o situație căreia nu sunt în stare să‑i

fac față. Timp de cinci ani, am visat cum ar ﬁ fost să am un

copil; l‑am implorat pe Thom să mă lase însărcinată. Nu era

niciodată „pregătit”. Acum știu de ce. Eu eram problema. Nu

voia să aibă un copil cu mine.

Stacey plânge mai tare acum.

— Îmi pare rău, Joy! Știu cât de mult îți dorești un copil!

Îmi vine să urlu la ea, să țip de durere, poate chiar s‑o și

plesnesc, dar simt că nu mai pot respira. Lacrimile îmi

încețoșează privirea. Nu sunt lacrimi obișnuite, ci sunt unele

care mă dor de‑a dreptul. Nu‑mi vine să cred că Stacey poate să‑

mi facă așa ceva. Mie. Nouă. Cum de au ajuns aici două fete ca

noi, care erau nedespărțite?

— N‑am vrut niciodată să te rănesc…

Nu mai vreau s‑o ascult. Încă un șoc și mi‑e teamă că o să cad

în genunchi chiar aici, pe alee, după ce anul ăsta mi‑am petrecut

ﬁecare zi încercând să rămân în picioare. Îi întorc spatele și fug

spre mașină. O parte din mine o aude strigându‑mi numele,

chemându‑mă, dar nu‑mi pasă. Cuvintele ei ajung la mine

deformate, lăbărțate în sunete și silabe fără semniﬁcație. Nimic

n‑are sens.

Urc în mașină, demarez și merg în marșarier până când ajung

din nou pe strada pustie.

N‑am nici cea mai vagă idee încotro mă îndrept. Și nici nu‑mi

pasă. Nu vreau altceva decât să pun o distanță cât mai mare

între mine și invitația aceea de nuntă de pe aleea casei mele,

precum și între mine și copilul care crește în pântecul soră‑mii.

Zăresc ieșirea spre aeroport și mi se pare normal să virez. Să

las destinul să‑și facă treaba, ceva de genul ăsta. Parchez și intru

în terminal.

E un spațiu îngust, dar aglomerat în vinerea asta. Se vede

limpede că, în perioada sărbătorilor, mulți oameni vor să lase în

urmă agitația vieții cotidiene.

Mă uit la tabela de plecări.

Hope.{1}

Mă străbate un ﬁor; cuvântul pare atât de nepotrivit pe listă,

îndesat între numele unor orașe obișnuite precum Spokane și

Portland. Clipesc și mă uit din nou, ca nu cumva s‑o ﬁ luat

razna, iar imaginația să‑mi joace vreo festă.

Hope e în continuare acolo. Se pare că se aﬂă în Columbia

Britanică. În Canada.

Nu e coadă la ghișeu. Pornesc cu pași măsurați, așteptând

cumva să mă trezesc, dar atunci când ajung în dreptul ghișeului,

întâlnesc privirea unei femei.

— Vă pot ajuta?

— Zborul către Hope… mai sunt locuri?

Ea se încruntă.

— E un charter. Așteptați o clipă! mă roagă ea, iar unghiile

încep să‑i clicheze pe taste. Sunt locuri, dar au fost rezervate în

grup, adaugă, iar apoi aruncă o privire de jur‑împrejur până

când dă cu ochii de un bărbat robust, îmbrăcat într‑o uniformă

de camuﬂaj. Mergeți și vorbiți cu el!

Trebuie să recunosc că nu sunt genul de femeie care

abordează cu ușurință bărbați necunoscuți, mai ales dacă aceștia

arată ca Burl Ives în mijlocul unei partide de vânătoare. Însă nu‑

i momentul să ﬁu precaută. Dacă mai petrec încă o secundă în

orașul ăsta, o să încep să urlu. Bănuiesc că Stacey e în continuare

pe alee, așteptând să mă întorc ca să discutăm „mai mult”. Cu

degetele încleștate pe poșetă, mă îndrept spre bărbat.

— Scuzați‑mă! spun eu încercând, fără prea mult succes, să

zâmbesc. Am nevoie de Speranță.{2}

El îmi zâmbește larg.

— Nu prea sunt multe de văzut pe acolo. Pentru o fată de la

oraș, vreau să spun.

— Câteodată, tot ceea ce trebuie să faci e să pleci undeva

departe.

— Vă înțeleg perfect. Ei, bine, avem un loc în plus, dacă îl

doriți. Ar ﬁ cam o sută de dolari. Dar nu vă pot promite și o

soluție pentru întoarcere. Nouă ne place să improvizăm.

— Și mie.

În mod normal aș râde, ﬁindcă spusele mele sunt foarte

departe de adevăr, dar în momentul ăsta am sentimentul că

improvizația este exact ceea ce‑mi trebuie. În plus, nici măcar nu

sunt sigură că am nevoie de o soluție pentru întoarcere. Cine

știe? Situația de acum e o ruptură în țesătura vieții mele

obișnuite. Tot ceea ce trebuie să fac e să trec prin ea. Și am la

mine banii pentru pregătirile de Crăciun.

— Îmi trebuie pașaport?

— Nu, doar permisul de conducere.

Pot să plec de aici, să fac o oprire rapidă și să schimb avionul

la Sea le, să‑mi prezint documentele, să trec prin vamă și apoi

să ajung la Hope înainte de miezul nopții. Mă hotărăsc să plec

din țară în mai puțin timp decât îmi ia de obicei să aleg o

caserolă de carne la Von’s, magazinul local.

Îmi scot portofelul și‑i întind omului banii.

— Mă bag.

CAPITOLUL 2

O oră mai târziu, sunt la poarta de îmbarcare, ținând în mână

biletul spre Hope. Sunt înconjurată de bărbați care râd și

vorbesc. Oriunde îmi întorc privirea, îi văd cum bat palma unii

cu alții, entuziaști. Aﬂu că sunt vânători de trofee, genul de

bărbați care își decorează casa cu copite de animale moarte.

Merg la o mare vânătoare, departe de copii și de neveste. E clar

că, pentru ei, petrecerea începe înainte de decolarea avionului.

Parcă nici n‑o văd pe femeia tăcută și obosită din mijlocul lor.

Mă așez pe unul dintre scaunele libere. Găsesc o revistă lângă

mine. Hunting and Fishing News. O bibliotecară citește tot ce‑i

cade în mână, așa că iau revista și o răsfoiesc. Rămân

neimpresionată de un articol despre ascunzișuri la vânătoarea

de rațe, precum și de o serie de fotograﬁi despre cum se

împăiază animalele. În cele din urmă, dau pagina și văd o

imagine frumoasă a unei stațiuni ca pe timpuri. Se cheamă

Confort Fishing Lodge și mă așteaptă să vin și să poposesc acolo

o vreme.

„Să poposesc acolo o vreme.”

E un gând minunat. Împăturesc în două revista ﬁravă și mi‑o

îndes în poșetă. După ce ajung acasă, o să îndosariez articolul

alături de celelalte visuri ale mele. Mi‑ar plăcea să vizitez

Confort Lodge într‑o bună zi. Pe când fac loc revistei în

harababura din poșetă, dau cu mâna de pielea grunjoasă a husei

aparatului de fotograﬁat. Degetele mi se strâng în jurul ei și o

scot din poșetă.

Nu mă interesează camerele foto digitale de ultimă generație.

Aparatul meu e unul autentic. Un Canon SLR solid, negru cu

argintiu. Îl scot din învelitoare, îmi agăț cureaua în jurul gâtului

și dau la o parte capacul lentilei.

Dacă am plecat până la urmă în necunoscut, atunci trebuie să

existe fotograﬁi care să documenteze memorabilul eveniment.

Focalizez, iar apoi fotograﬁez poarta și pasagerii. Reușesc să

surprind, prin geamurile năclăite, pista de aterizare. Încerc chiar

să‑mi fac singură o fotograﬁe, îmi țin mintea ocupată pentru o

vreme, dar realitatea își face iarăși loc în gândurile mele.

Stacey se mărită cu Thom și o să‑i nască un copil.

Durerea pe care o simt îmi depășește cu mult puterea de a

îndura. Lacrimile îmi înțeapă ochii din nou; mi le șterg,

neliniștită. M‑am săturat de plâns, m‑am săturat să mă simt de

parcă întreaga mea ﬁință ar ﬁ fost înjumătățită, dar nu știu cum

să schimb lucrurile. Nu știu decât că sora mea a fost piatra de

temelie a existenței mele timp de trei decenii, iar acum am

sentimentul că pășesc pe nisip mișcător. Nu m‑am simțit

niciodată atât de pierdută și de singură. Dacă aș putea pur și

simplu să clipesc și să spun o rugăciune care să mă facă să

dispar, aș spune‑o.

Zborul nostru e anunțat la megafon; bărbații se năpustesc

înainte asemenea unui miriapod îmbrăcat în ﬂanel, cu toate

picioarele mișcându‑se la unison. Îi urmez în tăcere.

În avion, găsesc un loc liber în ultimul rând. E atât de

aproape de toaletă, încât brațul scaunului atinge efectiv ușa

toaletei. Încerc să nu analizez metafora unei astfel de amplasări.

Mă așez, îmi pun centura și privesc căderea nopții pe minuscula

fereastră ovală. Bărbații stau cu toții în partea din față a

avionului, râzând și vorbind. Cât ai clipi, primim permisiunea

să decolăm și ne înălțăm spre cerul acum întunecat.

Răsfoiesc din nou revista de vânătoare și pescuit. Îmi atrage

atenția un articol despre pădurea tropicală din Parcul Național

Olimpic. Se aﬂă în statul Washington, ascunsă, după cât se pare,

între sute de kilometri de coastă și un lanț muntos abrupt.

Copacii sunt gigantici, străvechi, iar restul vegetației e de

asemenea primordial, având un efect liniștitor. O femeie se

poate pierde într‑un loc ca ăsta. Aș putea face sute de fotograﬁi

uimitoare, poate chiar…

— Ești bine aici, în spate, de una singură?

Îmi ridic privirea.

Din nou Burl Ives! Îmi zâmbește. Gestul îi ridică mustața și

scoate la iveală un rând de dinți supradimensionați.

A doua jumătate a întrebării lui, cea cu „de una singură”, mă

face să tresar.

— Sunt bine, răspund eu, deși nimic n‑ar putea ﬁ mai departe

de adevăr.

— Eu sunt Riegert, apropo! Riegert Milosovich.

— Îmi pare bine de cunoștință! Eu sunt Joy.

— Ei, bine, să ai o vacanță frumoasă, Joy! Și urează‑ne succes

la vânătoare!

— Să aveți grijă de voi! spun, incapabilă să‑mi doresc cu

sinceritate ca vânătoarea să decurgă fără incidente.

Eu sunt membră pe viață a clubului nu‑împușca‑ﬁințe‑vii, iar

idee de a te îmbăta și de a ﬂutura niște arme mi se pare

incredibil de stupidă. Dar, la urma urmei, nu e treaba mea.

— Și mulțumesc din nou pentru loc, adaug eu. Cred că

puțină Speranță este exact ceea ce‑mi trebuie!

— Nu de asta aveam nevoie cu toții?

Se chinuie să se înghesuie în toaletă și trage zgomotos ușa

după el. Iese după câteva minute și merge pe culoar, spre locul

lui. Atunci când ajunge aproape de primul rând, aud un zgomot

și simt aeronava trepidând. Riegert se împiedică și se prăbușește

în genunchi.

Botul avionului se înclină.

„Se înclină.”

Asta nu e de bine. Avioanele ar trebui să se îndrepte în sus.

Mă prind de brațele scaunelor ca să mă opresc din tremurat.

Știu că e ridicol, ﬁindcă nu reușesc să stau nemișcată. Dar asta

mă face să mă simt mai bine, stăpână pe situație.

Avionul se echilibrează. Am timp să rostesc în șoaptă:

— Slavă Domnului…

Și să zâmbesc înaintea exploziei.

Avionul pierde altitudine puternic și rapid. Trupul meu

plonjează în față; centura de siguranță mă smucește înapoi. Mă

izbesc de spătarul scaunului asemenea unei păpuși de cârpă și

simt o pocnitură teribilă în zona gâtului. Aparatul de fotograﬁat

mă lovește cu putere în coaste. O mască de un galben aprins

coboară din tavan.

Undeva în fața mea se aude țipătul unui bărbat. E un sunet

teribil, gutural și nenatural. Clatin din cap și mă gândesc: „NU!”

Doar cuvântul ăsta. Inima îmi bate atât de repede, încât simt că

nu mai pot respira.

O stewardesă care se aﬂă în fața cabinei ne spune să ne

aplecăm înainte și să ne apăsăm capetele de scaunul din fața

noastră. Ne arată ieșirile de urgență.

Căpitanul o întrerupe și spune:

— Țineți‑vă bine! Stewardesa să se așeze pe scaun!

Asta nu e o turbulență.

Urmează să ne prăbușim. Te gândești că un astfel de lucru,

prăbușirea unui avion din cer, se întâmplă într‑o clipită, dar

adevărul e că ﬁecare secundă se simte de parcă ar ﬁ trecut o oră

întreagă. Și e adevărat că întreaga viață ți se derulează pe

dinaintea ochilor.

Strig numele surorii mele, mă aplec în față și gâfâi de durere.

Ar ﬁ trebuit să vorbesc cu ea, s‑o las să‑mi spună ce avea de spus.

Degetele mi se încleștează pe brațele scaunului. Fiecare

respirație e scurtă și istovită.

Căpitanul vorbește din nou:

— Pregătiți‑vă pentru aterizare!

„Aterizare.” După cum o spune el, pare ca și cum ar ﬁ ceva

programat, ca și cum…

Avionul se izbește cu botul de sol.

De data asta, țipătul mi‑e acoperit de vaietul țiuit și șuierat de

metal despicat.

Pe lângă mine zboară obiecte – un rând de scaune, o valiză, o

tavă. De parcă aș ﬁ într‑un tunel aerodinamic. Stewardesa se

rostogolește pe lângă mine, prinsă în scaun. Tot ce pot face e s‑o

privesc cu groază cum trece, țipând. Pentru o fracțiune de

secundă, privirile ni se întâlnesc, după care luminile din cabină

se sting.

Țip din nou, iar de data asta sunt incapabilă să mă mai

opresc. Sunetele pe care le scot nu ajung nicăieri, sunt asemenea

unor adieri de vânt în toiul musonului.

Deși percep totul cu încetinitorul, știu că avionul se îndreaptă

vertiginos înainte, zdrobindu‑se de copaci, de stânci și de

pământ.

Lovim ceva și ne răsturnăm. Aparatul de fotograﬁat mă

izbește în ochi.

Avionul se cutremură din toate încheieturile și se oprește cu

un scârțâit.

O durere îmi explodează în creier.

Îmi ia o secundă până să‑mi dau seama că suntem cu susul în

jos. Atârn în centura de siguranță și simt durere în tot corpul.

Durerea din cap – chiar în spatele ochiului stâng – e ca un cui

ﬁerbinte, înﬁpt cu lovituri de ciocan. Simt gust de sânge.

Dar ne‑am oprit. A încetat și cumplitul scrâșnet de metal care

se contorsionează. Acum e liniște. Una sinistră.

Fumul se rostogolește prin cabină, înghițind scaunele și

culoarul. Nu mai văd nimic. Încep să tușesc, iar apoi să suspin.

Îmi desfac centura de siguranță și mă prăbușesc la pământ,

lovindu‑mă atât de puternic la cap, încât îmi pierd cunoștința

pentru o secundă. Atunci când îmi revin, sunt dezorientată.

Apoi simt gustul propriului sânge și îmi amintesc: trebuie să ies

din avion.

Totul e învăluit în fum. Flăcările se preling de‑a lungul

pereților, asemenea unor limbi care înghit scaunele îmbrăcate în

material textil. Limbi portocalii, ﬂămânde… pretutindeni.

Tușesc și mă uit în jur, căutând ceva cu care să‑mi pot acoperi

nasul și gura.

Nu găsesc nimic. Cabina e cuprinsă pe de‑a‑ntregul de

întuneric, fum și ﬂăcări. Oamenii se prăbușesc de pe scaune,

aterizând pe ceea ce acum e podeaua. Mă dezbrac de palton și

îmi acopăr fața cu el, în timp ce mă târăsc spre ieșire – sau, cel

puțin, sper că e o ieșire. Tot ce știu e că aud mișcare în fața mea,

tușituri, zgomot de pași și șoapte. Tavanul e plin de îmbinări și

de protuberanțe care îmi julesc genunchii. Mă izbesc cu capul

de compartimentele pentru bagaje, care stau căscate.

Îmi croiesc drum pe pipăite prin fumul dens, dând la o parte

resturile și pășind peste spărturile din partea laterală a

avionului. De ﬁecare dată când trec prin dreptul unui nou rând,

mă uit să văd dacă mai sunt alți oameni atârnând în continuare,

inconștienți, în scaunele lor, dar nu văd pe nimeni.

În cele din urmă, după un timp care pare să dureze ore

întregi, zăresc ieșirea. Un bărbat care stă lângă ieșire îmi întinde

mâna și îmi oferă sprijin. Nu pare să‑și dea seama că părul și

cămașa îi sunt pline de sânge și că are un fel de stinghie înﬁptă

în braț.

— Pe aici, mă îndrumă el cu voce obosită și tremurătoare.

— Ai nevoie de un medic, spun eu, surprinsă să mă aud

plângând.

Cuvintele declanșează ceva în mine, un sentiment atât de

copleșitor, încât mi‑e teamă că o să mă înece și că o să mă

târască într‑un șuvoi nimicitor. În cele din urmă reușesc să mă

ridic, împleticindu‑mă.

Omul acela îmi pune o mână pe cap. Degetele pe care le trage

înapoi sunt pătate cu roșu.

— Și tu ai nevoie de un medic! Ești ultima?

— Așa cred. Am fost în ultimul rând.

Mă răsucesc ca să mă uit în spate, la locul meu, și văd că din

coada avionului a mai rămas doar o gaură neagră și portocalie.

Cum de n‑am observat‑o?

Tremur, iar capul începe să mă doară acum, când simt cum

sângele mi se scurge pe obraz. Îl prind de mână. Omul are o

palmă bătătorită și asudată, care mă face să mă simt ca și cum aș

ﬁ aproape în siguranță.

Întunericul de afară e adânc, ca de catifea, incomparabil cu

ceața cenușie din cabina cuprinsă de ﬂăcări.

Simt cum pământul îmi pleoscăie sub tălpi, cedând sub pașii

mei asemenea unor nisipuri mișcătoare pe care se poate păși

doar cu mare greutate. Mă uit în jos, la picioare. Mă încearcă un

sentiment ciudat. Ca și cum gravitația ar ﬁ dispărut sau s‑ar ﬁ

schimbat cumva. Caut pe cineva ca să întreb unde anume ne

aﬂăm. Asta nu e lumea pe care o știm. Aerul e aspru, diferit.

Pământul e moale. Dintr‑odată, mă întreb dacă nu cumva

sângele a înmuiat pământul – sângele nostru – sau dacă

kerosenul a făcut asta.

Toată lumea e la fel de buimacă pe cât sunt și eu. Un grup de

oameni începe să se adune lângă cel mai apropiat copac. Cum

pot să merg atât de departe și de ce sunt singură?

Aud vuietul unor sirene în depărtare.

Mă împiedic de ceva și cad în genunchi. Durerea de cap îmi

revine, pulsând.

Aud un sunet și mă uit în sus.

La început mi se pare că sunt ambulanțe și mașini de poliție

care se apropie, iar apoi cred că e un țipăt… dar noi, cei de aici,

am depășit momentul. Am supraviețuit.

Pare să dureze o veșnicie până când reușesc să mă ridic din

nou în picioare. Dar o fac, apoi încerc să ascult. Capul îmi

bubuie.

— Explodează… Fugiți!

Cuvinte. Cineva strigă. Sunt învăluită de fumul care se ridică

în rotocoale dinspre coada avionului.

— Fugiți! O să explodeze!

Îl văd pe Riegert alergând spre mine și ﬂuturând din mâini.

O secundă mai târziu, cuvintele lui capătă sens. Încerc să fug

pe terenul negru și spongios, spre pădure.

Dar e prea târziu și îmi dau seama de asta.

Explozia, atunci când se produce, nu seamănă cu nimic din

ce am văzut până acum.

Alerg să mă adăpostesc, iar în secunda următoare sunt sus în

aer, imponderabilă. Mă izbesc de pământ cu o bufnitură ce mă

face să simt o durere copleșitoare. Apoi totul devine negru.

Atunci când deschid ochii, mă trezesc cu privirea ațintită la

cerul ca de Halloween, colorat pe de‑a‑ntregul în negru și

cenușiu, cu o fărâmă de licăr portocaliu care îi dă un aer

sinistru. Vârfurile copacilor încadrează întreaga imagine,

formând un cerc bizar deasupra mea. Copacii nu sunt unii

obișnuiți, ci sunt gigantici cu toții, încercuiesc locul accidentului

asemenea unor vizitatori enormi, șoptind unul către celălalt.

Începe să cadă o ploaie potolită; e mai degrabă un fel de ceață.

La început, nu aud nimic în afara bătăilor inimii mele. E ca și

cum urechile mi‑ar ﬁ umplute cu bumbac, îmi aud bătăile

inimii, care par să ﬁe ecoul încet și surd al unui sunet

îndepărtat.

Treptat, încep să aud mai mult.

Sunetele înăbușite ale unor sirene care par foarte îndepărtate,

dar recognoscibile. Motoare care huruie. Cauciucuri scrâșnind

pe nisip sau pietriș.

„Unde sunt?”

Răspunsul îmi vine sub forma unui iureș de imagini și a unui

val de adrenalină.

Avionul.

Prăbușit.

Cureaua aparatului de fotograﬁat mă sugrumă. Trag cu

putere până când mă eliberez, răsuﬂând întretăiat.

Cenușiul din văzduh e fumul de la explozia avionului. Peste

tot în jurul meu copacii sunt cuprinși de ﬂăcări. De acolo

provine portocaliul de pe cer: de la ﬂăcări. Aud trosnetele

focului, îi simt dogoarea. Obrajii îmi sunt acoperiți de sânge și

de sudoare.

Încerc să mă ridic, dar nu pot să mă mișc.

„Sunt paralizată.”

Îmi privesc îndelung picioarele, străduindu‑mă să nu intru în

panică. Unul dintre picioare e desculț – fără șosetă, fără pantof –

doar niște degete înnegrite și pline de noroi, îndreptate înspre

cer.

— Mișcă‑te! reușesc să rostesc.

Piciorul meu drept schițează un mic dans spastic.

N‑am paralizat. „Mulțumescu‑ți Ție, Doamne!”

Îmi ia o veșnicie, dar în cele din urmă reușesc să‑mi mișc

brațele, să mi le înﬁg sub trup și să mă ridic. Din ascunzătoarea

mea dintre copaci, pot vedea locul accidentului.

Avionul e un glonț lunguieț de foc, fără aripi. Iarba din jurul

lui e un lac de noroi, de cenușă și de resturi. Copacii zac pe o

parte, asemenea unor scobitori gigantice, frânte. Înțeleg pentru

prima dată conceptul de devastare. De ruină. Terenul ăsta e

distrus acum, e la fel de scurs de sânge pe cât suntem și noi.

În depărtare, prin fumul plin de cenușă, zăresc ambulanțe și

mașini de poliție și de pompieri. Supraviețuitorii sunt strânși

acolo ciorchine, în strălucirea puternică a farurilor și a

girofarurilor. Trebuie să fac o fotograﬁe, să documentez

momentul, dar mâinile îmi tremură incontrolabil.

— Sunt aici… mă vait, slăbită, încercând să ridic mâna.

Dar nimeni nu se uită înspre mine. Nu mă caută nimeni.

De ce? mă întreb. După care mi‑l amintesc pe Riegert

strigându‑mă, încercând să mă ajute, apoi acoperindu‑și fața în

momentul exploziei și prăbușindu‑se la pământ.

Ei cred că am murit în explozie.

„Dar eu sunt aici.”

E ultimul meu gând conștient.

O văd stând printre copaci, nu departe de mine. Arată exact

așa cum mi‑o amintesc: înaltă și slabă, cu păr blond‑argintiu și

cu ochi verzi‑albaștri. Are pielea albă și încă neridată; e

îmbrăcată într‑un tricou Rocky Mountain Mama, iar buzele îi

sunt date cu rujul ei preferat, Max Factor, „Căpșune și frișcă”.

Aștept să‑mi zâmbească, dar ea își încrucișează brațele și

privește în depărtare, ca și cum ar trebui să ﬁe în altă parte.

Fumează o țigaretă lungă și maronie.

— Mamă? spun eu cu glas scăzut, întrebându‑mă dacă mă

aude.

Suntem înconjurate de o adevărată furtună de sunete ciudate,

discordante – huruit de motoare, bocete pițigăiate ce sună

asemenea unor sirene, un trosnet care semănă cu sunetul făcut

de hârtia cerată atunci când e mototolită. Dar lucrul cel mai

important e că, totuși, îmi pot auzi bătăile inimii. Sunt repezi și

atât de dezordonate, încât mă simt amețită.

Mama vine spre mine, aproape plutind. Se apropie, o văd

zâmbind – în cele din urmă – și simt cum mă cuprinde un

sentiment de eliberare.

Ea îngenunchează lângă mine.

— Ești rănită!

Știu că îmi atinge fruntea. O văd mișcându‑se, dar nu‑i simt

atingerea. Mă uit insistent în ochii pe care îi iubesc atât de mult.

Până acum, înainte de momentul ăsta, începusem să uit cum

arăta, blândețea atingerii, sunetul vocii ei.

Mâinile ei pe fața mea sunt atât de răcoroase, atât de

liniștitoare!

— Trezește‑te, Joy! Încă nu ți‑a venit timpul.

— Am murit, nu‑i așa? De asta ești tu aici!

Mama zâmbește, iar în acea unică expresie recunosc întreaga

mea copilărie, ani după ani de iubire și de protecție.

Încep să plâng. Îmi dau seama de asta chiar înainte ca ea să‑

mi șteargă lacrimile.

— Stacey se căsătorește cu soțul meu…

— Șș ! face mama, iar apoi mă sărută pe frunte și șoptește:

Trezește‑te, Joy, încă nu ți‑a venit vremea.

Nu vreau să mă trezesc.

— Nu!

— Trezește‑te, Joy! Acum!

A vorbit pe tonul mamei ei, pe care‑l auzeam doar atunci

când dădeam de bucluc și pe care sunt incapabilă să‑l ignor,

chiar dacă știu că mama o să dispară după ce deschid ochii. Ea

n‑o să ﬁe alături de mine, ținându‑mă de mână și sărutându‑mă.

Mireasma ei de șampon Suave și de țigări mentolate o să se

risipească fără urmă.

— Mi‑e dor de tine, mamă!

Trag aer în piept și încep să respir din nou. Durerea mi‑a

revenit, ascuțită ca un ciob de sticlă, vibrându‑mi în creier.

Aerul din jurul meu e încărcat de fum.

Deschid ochii încet. Mi‑e greu să văd, să deslușesc ceva prin

ploaia care cade. Cerul e cenușiu închis, încărcat de nori și de

fum. Picăturile de apă răpăie pe fuzelajul avionului distrus. În

depărtare se aud sirene, motoare, voci și pași, dar cu toatele

sunt la mare, mare distanță.

Mă aﬂu în adâncul pădurii, ascunsă. Ferigi uriașe cresc peste

tot în jurul meu. Chiar deasupra capului, pantoful mi se

bălăngănește în vânt, atârnat de o creangă.

E uimitor că nu m‑am lovit de un copac.

Mă târăsc în genunchi, sprijinindu‑mă de un trunchi

prăbușit. În cele din urmă reușesc să mă ridic în picioare, dar

mă năpădește un val de greață. Lumea se înclină într‑o parte,

amețitor, după care redevine dreaptă. Mă concentrez să‑mi

recuperez pantoful și să mi‑l pun în picior, de parcă dacă aș

rămâne desculță, n‑aș putea ﬁ salvată.

După ce mă încalț, privesc în sus. La capătul luminișului plin

de fum și de resturile avionului, zăresc conturul vehiculelor de

urgență. Văd niște oameni mergând în șir prin altă parte a

pădurii întunecate. Razele lanternelor pe care le țin în mâini se

răsﬁră asemenea unei grile metalice gigantice, care strălucește

prin vălătucii de fum.

„Pot ajunge acolo.”

Fac un pas dureros și nesigur, iar apoi un altul și încă unul.

În timp ce mă apropii de marginea luminișului, aștept ca ei să

mă vadă. Se pot năpusti spre mine în orice clipă și mă pot aduce

înapoi la viața reală.

Da, înapoi la casa pustie de pe Madrona Lane, unde o să‑mi

petrec sărbătorile de una singură, înapoi la Volvoul care are un

brad legat pe capotă. Înapoi la calendarul care marchează zilele

rămase până la căsătoria surorii mele și până la nașterea

copilului ei.

„Nu te întoarce!”

Să ﬁe asta vocea mamei mele, sau șuierul vântului?

— Nimeni nu știe că am fost în aeronavă!

E pentru prima dată când rostesc cuvinte cu voce tare. La

auzul lor, întrezăresc o oportunitate.

Nimeni n‑o să‑mi remarce absența înainte de începerea școlii.

Privesc de jur‑împrejurul pădurii.

În spatele meu sunt copaci deși, foarte apropiați unul de

celălalt, dar luna îmi arată o potecă printre ei. Raza aceea de

lumină e aproape ca un semn. Deși mă clatin pe picioare și sunt

destul de amețită, încep să mă îndepărtez de locul accidentului.

Nu peste mult timp, observ cum copacii se răresc și aud în

depărtare zgomotul pe care‑l fac mașinile.

Undeva în față e un drum.

CAPITOLUL 3

Pășesc încet prin întunericul pădurii seculare. Capul mă

doare în continuare, vederea mi‑e încețoșată, iar loc ca ăsta n‑

am mai văzut niciodată. Mă simt ca și cum aș ﬁ călătorit într‑o

altă dimensiune. În fața mea, în bătaia lunii, se așterne un întreg

labirint de umbre și de fum. Pânzele de păianjen conectează

totul laolaltă; în lumina schimbătoare, ﬁrele par făcute din sticlă

colorată. Ceața învelește pământul, înghițind deopotrivă

picioarele mele și solul spongios.

În cele din urmă, ajung la capătul pădurii, acolo unde începe

civilizația. În fața ochilor mei se ivește un drum vechi și lăsat în

paragină, iar eu mă îndrept într‑acolo. Pe mijlocul drumului e

pictată cu galben o linie întreruptă, care pare nepotrivită și care

ar putea ﬁ o completare ulterioară, nu neapărat urmarea

aplicării unei reguli. La ﬁecare câțiva metri, un semn galben

avertizează șoferii să ﬁe atenți la elani.

De ﬁecare dată când aud o mașină apropiindu‑se, mă ascund

printre copaci. Nu vreau să ﬁu „salvată” de vreun binevoitor.

Cele mai multe dintre vehicule sunt autospeciale de urgență, cu

viteză prea mare ca să poată depista o femeie singură, care nu

vrea să ﬁe văzută.

În cele din urmă, ajung la marginea unui oraș. Un indicator

vopsit în culori vii îmi urează bun‑venit în inima pădurii

tropicale. Semnul e stropit cu noroi și pe jumătate ascuns după

o ferigă gigantică, așa că nu reușesc să citesc numele orașului,

însă văd cuvântul „Washington”.

Nu sunt în Canada.

— Dar ar ﬁ trebuit să ﬁ ajuns la Hope! spun eu, adresându‑

mă pustietății din jur.

Copacii par să mă compătimească și să șușotească,

înțelegători. Ei cunosc sentimentul dezrădăcinării și pe cel al

dezamăgirii. Și așa e destul de rău că singura decizie spontană

pe care am luat‑o în toată viața mea s‑a soldat cu prăbușirea

unui avion; măcar dacă m‑aș ﬁ prăbușit mai aproape de

destinație!

Dar dacă mă gândesc mai bine, ce mai contează locul în care

mă aﬂu?

Ies de după șirul de copaci și o apuc pe panglica de asfalt

care duce în oraș, aranjându‑mi părul între timp. N‑am idee de

câtă vreme merg; locul ăsta pare prea ireal ca să ﬁe limitat de

ceva atât de științiﬁc precum timpul.

Ar trebui să mă întreb unde merg, dar nu‑mi pasă. Gândurile

îmi rătăcesc aiurea.

Orașul care nu e Hope arătă asemenea unui platou de

ﬁlmare. Noaptea îl împresoară; porțiunea din fața mea

strălucește în lumina felinarelor stradale și a luminilor de

sărbători. Moș Crăciuni și oameni de zăpadă atârnă de felinare;

șiruri de lumini albe încadrează ferestrele.

Magazinele s‑au închis deja pe ziua de azi, ceea ce mă

bucură. Încă nu vreau să văd pe nimeni.

Nu‑mi doresc decât un pat. Capul mă doare din nou și încep

să simt frigul. Înăuntrul unui local mic și primitor, dau de un

panou înțesat de broșuri și de un bătrân care își bea cafeaua,

așezat la bar. Zăresc o reclamă pentru Confort Fishing Lodge.

Un sentiment de predestinare pune stăpânire pe mine și mă face

să tremur. E chiar locul acela drăguț despre care am citit în

Hunting and Fishing News! Locul care mă invita să vin și să

poposesc acolo o vreme.

Mi‑ar prinde bine să am parte de ceva confort. Și cu siguranță

că am nevoie de un loc în care să stau.

Las în urmă lumina și căldura restaurantului, încercând să

urmez indicațiile de pe harta inclusă în broșură.

Iarăși sunt singură și mi‑e frig, iar capul începe să mă doară

din nou, dar cel puțin știu încotro mă îndrept.

Găsesc Lakeshore Drive și o urmez, pășind de‑a lungul

marginii ei fărâmițate, peste gropi mari cât o roată de mașină,

până când încep să mă doară picioarele. Acum lipsa șosetei mă

deranjează cu adevărat. E bizar; mă doare capul, îmi simt pielea

iritată, stomacul mă arde acolo unde m‑a strâns centura de

siguranță, am fugit de la locul unui accident (mai mult ca sigur

că asta e ilegal) și îmi fac griji din pricina bășicilor de la picioare.

Aici e o liniște pe care n‑am mai întâlnit‑o până acum. Nu e

tăcerea aceea de la oraș, care se lasă în timp ce dorm oamenii,

iar mașinile lor sunt parcate, ci e un fel de tăcere supranaturală,

întreruptă de câte un ciripit a cărui intensitate poate să te facă să

tresari, sau de o veveriță care, simțind că te apropii, o ia la

goană printre crengile unui copac.

Eu sunt citadină prin excelență, așa că mă întreb ce caut în

locul ăsta uitat de lume.

Mă trezesc aruncând priviri peste umăr, spre oraș, și

dorindu‑mi să aud huruitul motorului unei mașini. Aproape că‑

mi vine să mă întorc. Dar, după o ultimă curbă, mă trezesc într‑

un luminiș vast, cu un lac liniștit și întins în stânga și cu

pădurea imensă în dreapta. Drumul se transformă într‑o alee

mărginită de o parte și de alta de copaci fructiferi, cu ramurile

desfrunzite. La capătul aleii se aﬂă o construcție rustică – destul

de dărăpănată – făcută din bușteni. Acoperișul e îmbrăcat în

mușchi. Veranda care înconjoară construcția se lasă, obosită,

într‑o rână. În partea stângă a ușii de la intrare se aﬂă o lebădă

sculptată în lemn. Dedesubt, un indicator pictat de mână îmi

urează bun‑venit la Confort Fishing Lodge. Lângă semnul ăsta e

un altul – unul care îmi reamintește de propria viață: „De

vânzare”.

Grozav! Ce fac acum?

Sunt prea obosită ca să merg pe jos înapoi în oraș. Parcă

cineva ar bate într‑o tobă aﬂată înăuntrul capului meu.

O să mă las la mila proprietarului. Cu siguranță că are o

cameră de închiriat. Ce altceva aș putea face?

— Nu e de mirare că visez numai aventuri, murmur eu

pășind pe dalele de piatră ale potecii neîngrijite dintre parcare și

cabană.

Găsesc ușa de la intrare întredeschisă.

— Hei! strig eu, pășind înăuntru.

Salutul meu e înghițit de liniște, fără să primească nici un

răspuns.

Antreul e o încăpere spațioasă, cu un șemineu uriaș de piatră

și lemn și cu ferestre îngemănate, din podea până în tavan, care

dau spre lac. Deși întreaga încăpere e cufundată în penumbră,

reușesc să deslușesc în lumina lunii o canapea ecosez, verde cu

roșu, așezată cu fața spre șemineu, două fotolii uzate, tapițate cu

piele roșie, și un cufăr vechi, ce servește drept măsuță de cafea.

De‑a lungul pereților sunt atârnate fotograﬁi alb‑negru,

decolorate din pricina vechimii și încadrate de rame de lemn

închis la culoare. Chiar și de la o oarecare distanță, îmi dau

seama că imaginile sunt remarcabil de vechi.

În dreapta mea se aﬂă biroul recepției, construit din alamă și

lemn, completat cu o casă de marcat de pe vremuri. Vitrina din

fața biroului e plină de broșuri și de pliante.

Rămân locului în penumbra aceea deasă, încercând să‑mi

dau seama ce ar trebui să fac, dar mi‑e greu să gândesc. Mă

doare capul.

Poate că o să mă întind pur și simplu pe canapea și o să

adorm.

Dar îmi doresc cu disperare să fac o baie.

Deja am comis o infracțiune – am intrat prin efracție – așa că

aș putea la fel de bine să caut de una singură o baie și un pat.

Înaintez cu precauție, găsesc un coridor și încerc să deschid

ușile una câte una. Nu reușesc să răsucesc nici unul dintre

mânere, așa că mă duc la etaj. În stânga mea, găsesc o ușă

deschisă. Mă strecor tiptil în acea încăpere. Totul e cufundat în

aceeași penumbră deasă ca și la parter; am nevoie de un minut

ca să‑mi obișnuiesc ochii cu întunericul.

După ce privirea începe să mi se limpezească, zăresc un

băiețel care stă în capul oaselor pe pat, frecându‑se la ochi și

clipind înspre mine.

— Mami?

— Nu, eu sunt Joy! Îmi pare rău că am dat astfel buzna peste

tine…

— Ești de‑adevăratelea?

Cuvintele lui mă fac să zâmbesc.

— Da. Încerc să mă cazez la cabană, dar nu e nimeni la

recepție.

— Cabana e închisă. Nu primim oaspeți.

— Of! Mai e vreuna prin apropiere?

Simt cum îmi bubuie capul.

— Nu.

Nici că se putea termina mai bine ziua asta!

— Minunat!

Aventura mea a început cu stângul, iar acum merge din ce în

ce mai rău.

— Avem camere, totuși, murmură el cu glas somnoros. Și știu

cum să cazez oaspeți.

— Adevărat? Am nevoie de… încep eu să spun, dar simt că

mă lasă vocea și nu mai pot continua, iar în minte mi se

derulează lunga listă de lucruri de care am nevoie, urmată de

gândul că ar ﬁ mai bine să mă concentrez doar asupra unuia

singur. O cameră pentru noaptea asta ar ﬁ minunat! reușesc să

spun în cele din urmă.

— Tata n‑o să ﬁe de acord, dar asta e și casa mea.

Băiețelul dă la o parte așternuturile și coboară din pat. Trece

pe lângă mine, după care se îndreaptă spre coridor, iar apoi mă

privește peste umăr, întrebând:

— Vii?

— Da, bineînțeles!

Mă conduce la parter și îmi arată ultima ușă de pe partea

stângă a coridorului.

— Aici! spune el în timp ce răsucește mânerul și deschide

ușa.

Camera e mobilată cu un scrin îngust, cu un pat dublu și cu

un birou așezat într‑un colț. Prin acea întunecime plină de

umbre, văd că totul arată ponosit, dar curat.

— Mulțumesc! Cât despre plată…

— Oamenii plătesc la plecare.

Răsuﬂu ușurată. Dacă n‑o să am destui bani lichizi, o să

vorbesc la bancă să‑mi transfere niște fonduri la ﬁnalul

sejurului.

— Poate că ne vedem mâine, spune băiețelul, după care urcă

scara și dispare.

Închid ușa și, în lumina lunii, îmi zăresc reﬂexia în oglinda

dreptunghiulară de deasupra scrinului.

Arăt groaznic. Părul meu roșcat e plin de rămurele și de

frunze. În plus, s‑a înfoiat și și‑a triplat volumul. Ochii albaștri –

de obicei, cea mai bună trăsătură a mea – îmi sunt injectați, iar

pielea mea palidă și pistruiată e mânjită de țărână.

„Ceva e în neregulă.”

Sânge.

Unde e?

Văd zgârieturi și julituri, dar nici o rană adâncă.

„Slavă Domnului!”

Probabil că, în timp ce stăteam întinsă la pământ, am simțit

gustul ploii. Poate că mi‑am mușcat limba… sau poate că gustul

acela metalic era de la lacrimi.

Nu contează.

E bine că am o baie și un pat. În ordinea asta. Deschid mica

ușă care dă în baie.

Un duș. Nu o cadă, ci doar un duș! Sunt dezamăgită, dar

deloc surprinsă. Ziua asta n‑a fost una în care lucrurile să ﬁ

mers așa cum mi‑am dorit.

Fără să mă dezbrac, pornesc apa și intru sub jetul ﬁerbinte și

aburind.

De ce nu?

Totul trebuie spălat.

În prima parte a nopții am un somn agitat, trebuie să

recunosc – un caleidoscop de amintiri urâte. Accidentul. Sora

mea. Thom. Accidentul. Dar am învățat un lucru: atunci când

ești suﬁcient de obosit, adormi și nimic nu îți vindecă mintea

precum o noapte liniștită. După ce mă trezesc, mă simt

remarcabil de bine pentru o femeie care a supraviețuit

prăbușirii unui avion de mici dimensiuni și care, în prezent,

fuge de viața reală.

Nu.

Nu fug. Mă aﬂu în toiul primei mele aventuri.

Cu toate astea, nu mă pot opri din a spera – doar pentru o

secundă – că Stacey se aﬂă în continuare la mine acasă și că mă

așteaptă. Că se îngrijorează. Poate că o să creadă că am fost

răpită și o să cheme poliția. Atunci o să regrete că s‑a culcat cu

soțul meu și că mi‑a frânt inima. Dar pe măsură ce mă cufund în

fantezia asta călduță, o simt cum se răcește. Sora mea n‑o să

cheme poliția și n‑o să organizeze o acțiune de căutare. Cu un

an în urmă, ar ﬁ făcut‑o. Dar nu acum. Nu‑mi mai cunoaște

îndeajuns de bine viața ca să ﬁe surprinsă de absența mea.

Probabil că e convinsă că acum sunt pe vreo plajă din Jamaica,

alături de cine știe ce tinerel chipeș.

Sau într‑o pădure tropicală primitivă și sălbatică…

Ascult păsările care cântă în fața ferestrei. Aud și clipocitul

leneș al apelor lacului, ce se lovesc de mal. Undeva se aude un

radio.

În baie, în sertarul de sus al dulăpiorului, găsesc o mică trusă

de călătorie. Periuță de dinți, pastă de dinți, șampon și gel de

duș. E tot ceea ce‑mi trebuie. Așa că fac un alt duș lung și

elaborat, după care mă îmbrac cu hainele pe care le‑am purtat

cu o zi în urmă. Pantalonii mei negri sunt uscați, dar scorțoși,

aidoma puloverului, care acum e curat.

Spălată și îmbrăcată, mă simt pregătită să încep aventura

asta.

Înșfac aparatul de fotograﬁat și părăsesc spațiul ocrotitor al

camerei 1A, după cum scrie pe plăcuța de pe ușă, după care

merg să caut pe cineva care ar putea să‑mi facă check‑inul. Dacă

am noroc, băiețelul are dreptate, iar eu pot plăti la sfârșitul

sejurului.

La parter, recepția e invadată de lumina palidă a soarelui și e

încălzită de un foc ce trosnește în șemineu. Lumina care

pătrunde pe fereastră face ca totul să arate incredibil de limpede

și de strălucitor. Chiar și fotoliile de piele roșie, uzate, și

canapeaua ecosez, în textura pietrei șemineului, zăresc picățele

minuscule, asemenea unor diamante. Prin contrast, în lipsa

luminii soarelui, zona în care se aﬂă biroul recepției pare

spălăcită, de un cenușiu vag. E limpede că, în locul ăsta, lumina

are darul de a schimba totul. Fac câteva fotograﬁi pentru

albumul meu, după care mă îndrept către ușă.

În depărtare, aud huruitul strident al unei unelte – o drujbă,

poate, sau o motocoasă. Câteva clipe mai târziu, se aud pași

afară, apropiindu‑se pe alee și apoi traversând veranda.

Ușa se deschide.

E băiețelul pe care l‑am întâlnit noaptea trecută. Mi se pare

mai mic acum – poate că are opt sau nouă ani – cu păr negru,

lățos, și cu obraji pistruiați. Are gene suﬁcient de lungi ca să‑l

facă să pară frumos. Dar mă frapează ochii lui. Sunt albaștri, ca

de gheață, și triști.

Mă vede și lasă jos ciocanul pe care‑l ținea în mână.

Zâmbesc.

— Salut din nou! Mă bucur să te văd!

— La naiba! spune el încrucișându‑și brațele, iar eu recunosc

limbajul trupului, ﬁindcă acum, ori de câte ori mă gândesc la

sora mea, îmi încrucișez brațele de parcă niște straturi

suplimentare de mușchi și oase mi‑ar putea proteja inima.

Credeam că ai plecat deja!

Simt cum îi tremură vocea; asta înseamnă singurătate.

Sentimentul că barca în care te aﬂi s‑a desprins de mal, iar tu

plutești în derivă. Așa m‑am simțit în ﬁecare zi, timp de

aproape un an. Ăsta e motivul pentru care sunt aici și mă prefac

că n‑am o soră.

— Aș vrea să mai stau puțin, dacă nu e nici o problemă.

Înainte să apuc să mai spun și altceva, ușa de la intrare se

deschide larg și în cabană intră un bărbat. E subțire ca o

scândură, iar părul negru îi e tuns scurt. Chipul lui are trăsături

ascuțite și scobituri adânci. O barbă nerasă de câteva zile,

țepoasă și neagră, îi umbrește obrajii supți și‑i accentuează

paloarea tenului. Ochii îi sunt bizar de verzi, o culoare prea

strălucitoare pentru restul feței lui aspre și arse de soare. Îmi

dau seama că a fost un bărbat atrăgător înainte ca viața să‑i ﬁ

supt toată energia. Știu cum e. Anul ăsta au existat câteva dăți în

care m‑am simțit ca și cum culoarea mi se spăla sub duș sau mi

se estompa în lumina soarelui. N‑aș ﬁ fost surprinsă ca într‑o

dimineață să mă trezesc că eram o femeie alb‑negru care trăia

într‑o lume colorată. El nici măcar nu‑mi remarcă prezența. Se

uită țintă la băiat.

— Ce faci aici, amice? Credeam că o să tăiem copaci

împreună!

Vocea lui e profundă și intensă, îndulcită de un accent

irlandez.

— Am venit să iau o cola și am dat de ea, răspunde băiatul,

arătând cu degetul spre mine. Aseară am cazat‑o în camera

1A… așa cum făceam împreună cu mama, pe vremea când era

deschisă cabana. Înainte să‑ți faci tu apariția.

Bărbatul mă privește preț de o secundă, cel mult. Se vede clar

că nu prezint nici un interes pentru el.

— Un oaspete? Ei, asta‑i de bine!

Felul în care rostește ultimele două cuvinte e un indiciu

foarte clar despre adevărata lui părere. Nu i se pare deloc „de

bine”. Și, deși vocea îi e plină de sarcasm, accentul irlandez

cadențat o mai îmblânzește puțin, Abia dacă se uită la mine.

— Cred că prezența mea e puțin surprinzătoare, spun eu. Îmi

cer scuze. Am ajuns aici aseară târziu. Mi‑ar plăcea să rămân

câteva zile.

Bărbatul se apleacă și ia ciocanul. Chiar dacă există o

oarecare distanță între noi, îl aud oftând.

— Știu că nu vrei să vând locul ăsta, Bobby, dar un singur

oaspete n‑o să schimbe lucrurile.

— Ai spus că vinzi pentru că nimeni nu vine să se cazeze la

cabană!

— Nu asta am spus.

— Iubesc locul în care trăim! strigă băiatul – Bobby. Și știu și

cum să cazez oaspeți. Mami m‑a învățat.

Auzind asta, bărbatul pare să dea înapoi.

— Știu că te‑a învățat.

— N‑o să fac nici un deranj, spun eu.

Dintr‑odată, mă cuprinde teama. Dacă plec de aici, o să mă

întorc acasă. Mă cunosc. N‑am fost niciodată prea grozavă

atunci când a trebuit să depășesc obstacole. Și, deocamdată, nu

vreau să merg acasă. Stacey mă așteaptă; o să trebuiască să

înfrunt nunta, ideea că o să se nască un copil, precum și durerea

inimii mele frânte. Așa că adaug:

— Doar câteva zile. Vă rog! Am nevoie de o vacanță.

— Rămâne la noi! spune Bobby pe un ton sﬁdător, privindu‑

și tatăl.

Bărbatul se uită la ﬁul lui, iar eu văd în acel schimb de priviri

două ﬁințe care nu mai pot să comunice una cu cealaltă.

— Spune‑i să nu aștepte nimic de la mine! Am prea multe

treburi, n‑am timp să fac pe gazda!

Mă simt cuprinsă de un val de recunoștință. Orice fugar are

nevoie de un moment de respiro, iar străinul ăsta tocmai mi l‑a

oferit. Pot sta aici – adică pot să mă ascund – pentru o vreme,

suﬁcient de mult timp cât să‑mi trag suﬂetul și să‑mi fac curaj

pentru următoarea rundă de viață reală.

— Sunt cu adevărat recunoscătoare. Nu… îți dai seama…,

murmur, negăsind cuvintele ca să‑i spun cât de mult înseamnă

asta pentru mine și gândindu‑mă că, dacă dau frâu liber

sentimentelor, bărbatul ăsta o să creadă că sunt vreo țicnită. Eu

sunt Joy, spun ca un fel de prezentare.

— El e Daniel. Eu sunt Bobby.

Daniel pare iritat.

— Vino, Bobby, am nevoie să mă ajuți să tai copacii de jos, de

lângă lac. Mama ta a lăsat locul ăsta în paragină!

Fără nici o tragere de inimă, băiatul se apropie de tatăl lui.

După ce amândoi ajung la ușă, Bobby se întoarce spre mine.

Apoi, fără să scoată nici un cuvânt, își urmează tatăl afară.

CAPITOLUL 4

În liniștea care s‑a înstăpânit după plecarea lor, îmi dau

seama: o să rămân. Sunt în prima mea vacanță din ultimii ani și

mă aﬂu într‑un loc exotic. Deși începutul a fost cam precar (ei,

bine, știu că o astfel de formulare e un eufemism uriaș), spun și

eu precum copiii de la școală: totul e bine acum.

De sărbătorile astea, mi s‑a oferit un cadou minunat.

Timp.

Timp ca să mă eliberez de povara care m‑a tras în jos în

ultimul an. N‑am cum să estimez cât de mult o să dureze

interludiul ăsta, așa că mai bine proﬁt din plin de timpul pe

care‑l am.

Fără văicăreli, bosumﬂări sau plânsete. Asta e hotărârea pe

care o iau.

În timpul pe care o să‑l petrec aici, am de gând să ﬁu bătrâna

– sau, poate, tânăra Joy Faith Candellaro femeia care crede în

dragoste, în căsătorie și în basme. Femeia care am fost

odinioară.

Dar mai întâi trebuie să găsesc ceva de mâncare. Mor de

foame.

N‑am nevoie de foarte mult timp ca să găsesc bucătăria.

Încăperea mică, de modă veche, îmi aduce vag aminte de

bucătăria mamei din casa în care am copilărit – aceleași

dulapuri cu fronturi galbene, din scânduri care imită

lambriurile, electrocasnice argintii și podea din scândură de

stejar. Atmosfera încăperii e minunată, primitoare, iar aroma de

cafea proaspătă face să‑mi lase gura apă.

În vacanța asta, gustul cafelei e mai bun decât cel pe care l‑am

simțit vreodată acasă. Am aceeași senzație în clipa în care gust

din covrigul și din crema de brânză pe care le‑am găsit în

frigider. Deschid sertarul de lângă plită și caut o hârtie și un

creion. Asemenea tuturor sertarelor cu mărunțișuri, e plin: cărți

de joc, agrafe pentru coli, bonuri de la magazine, rețete

decupate din reviste, markere roșii, broșuri turistice. Îndesat

undeva în spate, e un DVD nou‑nouț, nedesfăcut. Frați de sânge.

Chitanța lipită cu bandă adezivă pe față datează de acum trei

zile.

E același ﬁlm pe care l‑am cumpărat în urmă cu o săptămână

de la solduri, în Target.

Așadar, avem aceleași gusturi bizare în privința ﬁlmelor.

Zâmbind la gândul unei astfel de legături neașteptate, găsesc

ceea ce căutam: un carnețel și un pix. Scriu pe pagina cu

liniatură albastră: o chiﬂă, o lingură de cremă de brânză, cafea.

La ﬁnalul șederii o să găsesc o modalitate să achit toate

costurile. Slavă Domnului pentru lumea computerizată în care

trăim! Chiar și aici, în mijlocul pustietății, n‑o să am nevoie

decât de vreo cinci minute ca să scot cash de la un ATM.

Mai târziu, poate că iau un taxi spre oraș, dar acum vreau să

explorez locul ăsta în care am nimerit într‑un mod atât de

neașteptat. Mă duc în camera mea, îmi iau aparatul de

fotograﬁat și ies afară.

Sunt uimită de felul în care arată la lumina zilei colțul ăsta

sălbatic și izolat de lume.

Totul e ud, înmuiat cumva de aerul încărcat de ceață. E apă

peste tot: în iarba pe care calc, în picurul continuu al stropilor de

pe ramuri și streșini, în valurile care se izbesc de docuri.

Umezeala mă face să mă simt întinerită, asemenea unui călător

prin deșert ce a ajuns la o oază pe care o credea inaccesibilă. Nu

pot vedea nimic cu claritate perfectă; lumea asta e învăluită în

ceață și apă, iar obscuritatea o face și mai frumoasă. Dumnezeu

știe că mi‑am văzut viața prea clar în anul care a trecut.

Fotograﬁez alegându‑mi cadrele cu atenție; nu știu când o să

mai fac rost de un ﬁlm suplimentar.

În căutarea imaginii perfecte, mă îndrept spre lac. Apa e de

un cenușiu diafan, striată de reﬂexiile norilor de deasupra.

Malul e compus din mici porțiuni de prundiș și din pietre

poleite, care par tot atâtea oglinzi negre. Un ponton de lemn

argintiu iese deasupra apei. Valurile se izbesc jucăuș de piloni.

Nu departe, un minunat leagăn construit manual stă părăsit; din

când în când, vântul face lanțurile să zornăie.

Nu se mai văd alte case pe malul lacului. Pădurea asta

străveche e aproape virgină. N‑am mai văzut niciodată ceva

asemănător.

Mă întorc și mă uit înapoi, la cabană. De la depărtare, arată

mai degrabă demodată decât părăginită. Potrivit articolului pe

care l‑am citit, construcția are o vechime de peste șaizeci de ani.

În pozele din revistă apăreau copii jucându‑se pe pajiște.

Aruncau cu discul, își roteau cercuri de plastic în jurul

șoldurilor, jucau badminton sau crochet. Canoele, hidrobicicleta

și caiacele legate de ponton erau, fără îndoială, folosite adesea.

Restul zilei, explorez căsuțele din spatele cabanei. Sunt

dărăpănate și ciudate. Cu un strat nou de vopsea, cu podele

reﬁnisate și cu o frecare intensă cu înălbitor, ar putea ﬁ pregătite

să primească oaspeți. Ferestrele vechi, cu sticlă vălurită și cu

rame de lemn de arțar, sunt într‑o stare grozav de bună, așa

cum sunt și pereții interiori.

Fotograﬁez totul – pânzele de păianjen îmbrobonate de rouă,

lebedele de pe lac, șirul de căsuțe năpădite de mușchi și locuite

de șoareci. În tot acest timp, îmi imaginez cum s‑ar putea

transforma locul ăsta. Acum vreo zece sau doisprezece ani,

visam să ﬁu proprietara unei pensiuni care să ofere cazare și

mic‑dejun. Am colecționat atunci zeci de cărți și sute de articole

despre administrarea unei pensiuni. Mi‑am imaginat o cabană

cu paturi cu cadre de alamă, ca pe vremuri, plăpumi mari și

pufoase și șifoniere pictate de mână.

Stând pe ponton, privind în largul lacului și ținând aparatul

de fotograﬁat în mână, mă gândesc la dosarele din garajul meu

și la potențialele aventuri închise între pereții lucioși, de metal

gri, ai ﬁșetelor.

N‑ar ﬁ trebuit niciodată să‑l las pe Thom să‑mi surghiunească

visurile în garaj. Acum îmi dau seama că momentul acela a fost

începutul sfârșitului. Dacă ar ﬁ survenit ieri, revelația asta m‑ar

ﬁ făcut să plâng; în clipa de față, mă face să zâmbesc.

Visez din nou, pentru prima dată după mulți ani, și mă simt

cuprinsă de o stare de bine.

Un sunet îmi împrăștie gândurile. Mă răsucesc încet pe

călcâie și cercetez locul din priviri.

Daniel e pe acoperiș, bătând niște țigle cu ciocanul. Sub

loviturile lui, cuiele scot un sunet trist. Îl privesc mult timp și

aproape că îmi doresc să își ridice privirea și să mă vadă, dar

muncește fără nici un pic de pauză, de parcă ar ﬁ o mașinărie

sau înrolat într‑o misiune.

În cele din urmă, fac stânga împrejur și pornesc de‑a lungul

malului, lovind pietre cu piciorul și privind îndelung la

mușchiul care învăluie totul. E ca și cum m‑aș aﬂa într‑un ținut

uitat de timp. Fiecare frunză e uriașă, ﬁecare copac e impozant,

ﬁecare piatră e acoperită cu mușchi. Tocmai când sunt pe

punctul de a mă apleca să iau o agată, aud o voce de copil.

— Nu știu, spune vocea, tremurând. Poate.

Merg după sunet, mă afund în pădure și îl găsesc pe Bobby

îngenuncheat într‑un luminiș. E înconjurat de plante veșnic

verzi care se înălță semețe înspre cerul înnorat, blocând complet

lumina, cu excepția unei singure raze aurii. Solul e asemenea

unui pat de mușchi verde‑crud și de ferigi minuscule, cu

frunzele răsucite, în fața lui se aﬂă o bancă rustică de lemn,

făcută din crengi încovoiate și lucioase.

Înconjurat de copacii gigantici, Bobby pare incredibil de mic.

— Nu încă, spune el adresându‑i‑se aerului. Nu pleca!

Tremurul din vocea băiatului mă emoționează și mă

constrânge să fac un pas mai aproape.

— Bobby!

El încremenește la auzul vocii mele, dar nu se întoarce spre

mine și nici nu‑mi răspunde.

Vin mai aproape. Trec pe lângă el și dau să mă așez pe bancă.

— OPREȘTE‑TE! strigă băiatul, împingându‑mă deoparte. O

să te așezi pe ea!

Ceva din vocea lui îmi îngheață sângele în vene. Mă opresc

brusc.

— Bobby?

El îngenunchează în țărână și se apleacă înainte.

— E OK acum. A plecat. Te poți așeza.

Băiețelul care chiar ieri și‑a sﬁdat tatăl ca să mă lase să rămân

la motelul lor, acum arată de‑a dreptul devastat. Ia de pe jos

două ﬁgurine de jucărie și le face să se lupte una cu cealaltă.

Cred că cei doi sunt Darth Vader și contele Dooku. Atunci când

muncești într‑un liceu, n‑ai cum să nu te pricepi la cultura pop.

În cele din urmă, iau loc pe banca din fața lui.

— Ești bine, Bobby?

— Da.

— Nu pari să ﬁi bine. Vrei să‑mi spui de ce?

— O să crezi și tu că sunt nebun!

— De ce aș crede așa ceva?

Îl manevrează pe Darth ca să‑l plesnească pe Dooku.

— Cu toții cred că sunt nebun!

— Mă îndoiesc.

În cele din urmă, el se uită la mine.

— Nu mă cred că o văd pe ea.

— Pe cine vezi?

Îi ia o secundă ca să răspundă.

— Pe mama mea. E moartă.

Mă simt ca și cum aș ﬁ înotat prea departe în ape reci.

— Cu ea vorbeai atunci când am ajuns eu aici?

Dă din cap în semn că da.

— Nu sunt nebun, crede‑mă! Știu că ea e în Rai. Dar o văd

din când în când. Tata crede că ea e în imaginația mea, așa cum e

Mr. Patches.

— Mr. Patches a fost un prieten imaginar al tău?

Bobby face o strâmbătură de dezgust.

— Of! Da. Când aveam vreo… patru ani, spune el, iar apoi se

întoarce din nou la ﬁgurine și le face să se lupte. Nu mi‑o

imaginez pe mama, chiar o văd!

Mă trezesc gândindu‑mă la prăbușirea avionului și la

momentul în care am „văzut‑o” pe mama. Viziunea a fost atât

de completă, de deplină, încât am crezut în ea, deși sunt om în

toată ﬁrea. E greu de imaginat că un băiat de vârsta lui înțelege

pe de‑a‑ntregul mecanismele minții.

Sau pe cele ale inimii.

— Am văzut‑o pe mama chiar zilele trecute, deși e moartă de

zece ani.

Bobby își ridică din nou privirea.

— Serios?

Dau din cap în semn de încuviințare.

— Vorbesc mereu cu ea.

Bobby pare că chibzuiește la vorbele mele și mă privește cu

atenție.

— Îți și răspunde?

Întrebarea mă pune pe gânduri. În câteva ocazii rare, dar

memorabile, i‑am simțit prezența.

— Într‑un fel, cred că da. De cele mai multe ori, cred că știu

ce mi‑ar spune.

Bobby începe din nou să‑și ciocnească ﬁgurinele.

— El se bucură că ea a murit.

— Cine?

— Tatăl meu.

Arunc o privire înspre lac și, deși nu pot vedea cabana, aud

loviturile de ciocan ale lui Daniel.

— Acum trebuie să mă prefac că îmi place de el.

— Ce vrei să spui?

Bobby ridică din umeri.

— El și mama au divorțat pe vremea când eu aveam patru

ani. Nici măcar nu‑l cunosc. E aici doar pen’ că ea e moartă.

Patru. Era anul în care se lansase Mr. Patches. Participasem la

suﬁcient de multe cursuri despre dezvoltarea copilului ca să pot

face conexiunea evidentă.

Chibzuiesc cu grijă la răspunsul pe care i l‑aș putea da. În

cazul de față, e vorba despre serioase probleme în materie de

sentimente. În plus, nu e nici pe departe treaba mea. Dar noi,

profesorii, știm că sincronizarea nu e niciodată perfectă atunci

când vine vorba despre copii. Dacă ei deschid un subiect delicat,

cel mai bine ar ﬁ să continui discuția. Mai mult ca sigur că n‑o să

existe o a doua ocazie.

— Dar el e aici, nu‑i așa?

— Norocosul de mine!

Bobby își șterge ochii și‑și întoarce capul. Se vede limpede că

e stânjenit de o astfel de manifestare a emoțiilor.

Îmi aduc aminte de un astfel de sentiment, pe care l‑am avut

atunci când aveam opt ani și tatăl nostru ne‑a părăsit. L‑am

așteptat ani întregi să se întoarcă. Mă las să alunec de pe bancă

și mă așez în genunchi, în fața lui Bobby.

— Nu e nici o problemă dacă plângi, șoptesc eu.

— Așa spun adulții, dar nu‑i adevărat. Arnie Hol er spune că

doar bebelușii plâng. Iar acum toată lumea de la școală îmi

spune că sunt un bebeluș smiorcăit!

— Arnie Hol er e un cap sec și n‑o să reușească să‑și

păstreze nici un prieten.

Bobby pare șocat de aﬁrmațiile mele. Un zâmbet slab și

ezitant i se ivește pe buze.

— Ai spus un cuvânt urât despre Arnie.

— Îmi trec prin minte cuvinte mai urâte decât „cap sec”,

crede‑mă!

Pentru o clipă, Bobby mă privește lung, făcând un efort

vizibil să nu zâmbească.

— Vrei să te uiți la mine cum mă joc?

— Desigur, răspund eu, dându‑mi seama că mi‑e ușor să

zâmbesc. De fapt, aproape că râd. Aici, în luminișul ăsta straniu,

la sute de kilometri depărtare de casă, mă simt în același timp

pierdută, dar și cumva regăsită.

Mă ghemuiesc ca să ajung la nivelul privirii ﬁgurinelor și

spun cu glas scăzut: Haide, Vader, ripostează!

În noaptea aceea, deși adorm ușor, mă trezesc acoperită de

sudoare rece, incapabilă să respir normal. Amintirile din

momentul accidentului nu‑mi dau pace. Pot să jur că senzația că

am nisip în ochi e, de fapt, cea pe care am avut‑o atunci când

mi‑a intrat cenușă în ei.

Încerc să adorm din nou, dar mi‑e imposibil. Durerea de cap

a revenit, la fel și durerea din piept. Nu e reală, știu, e doar o

durere‑fantomă pe care mi‑o provoacă inima mea frântă.

Durerea cu care trăiesc de când m‑am întors acasă pe

neașteptate și i‑am găsit pe Stacey și pe Thom împreună. Dau

așternuturile la o parte, cobor din pat și merg la fereastră.

Prima dâră trandaﬁrie a răsăritului se desenează pe cerul

întunecat. Mă îmbrac, îmi iau aparatul de fotograﬁat și ies din

cameră. În clipa în care ajung la jumătatea drumului spre

recepție, aud o voce; e glasul blând și cadențat, cu accent

irlandez, al lui Daniel.

Arunc o privire pe după colț.

Daniel stă în dreptul ferestrei, uitându‑se cu atenție la lac.

Părul lui negru e o claie încâlcită și neîngrijită.

Pășind în vârful picioarelor, ca să nu fac zgomot, cotesc tiptil

și apoi mă uit în direcția în care e îndreptată privirea lui Daniel.

Bobby e afară, singur lângă lac, gesticulând necontrolat.

Chiar și de la distanța asta și prin lumina obscură și incertă a

zorilor, îmi dau seama că nu e nimeni în preajma lui.

„O văd din când în când.”

— Dumnezeu să ne ajute! spune Daniel cu glas frânt.

Îmi dau seama că se roagă, cerând ajutorul Domnului.

Cu toate astea, cuvintele îmi sunt adresate mie. Simt o

îndatorire stranie față de ele.

Daniel mormăie o înjurătură, iese din cabană și pornește pe

drumul care duce spre lac.

Înaintez cu precauție către fereastră, dar de aici nu reușesc să‑

i văd pe cei doi. Dacă tot m‑am hotărât să trag cu urechea,

măcar s‑o fac așa cum trebuie. Îmboldită de un astfel de

raționament precar, despre care știu că e de fapt doar

curiozitate, mă strecor afară și pășesc în umbrele întunecate pe

care le aruncă pe pământ un rododendron de mărimea unui

Volkswagen.

— Ce naiba, Bobby? Am crezut că ne‑am înțeles! spune

Daniel.

— Nu mă poți împiedica să vorbesc cu ea!

— Poate că mâine o să mergem să‑i facem o vizită părintelui

James. El…

— Întoarce‑te la meseria ta de broker! Nu te vreau aici!

răspunde Bobby.

Trecând pe lângă tatăl lui, aleargă înapoi la cabană. Plânge

prea tare ca să bage de seamă prezența mea.

Daniel rămâne locului multă vreme, cu privirea îndreptată

spre lac. Între noi s‑a creat o intimitate bizară; sunt acaparată de

prezența lui. Nu pot risca să‑mi părăsesc ascunzătoarea.

În cele din urmă, se întoarce cu spatele la apă și revine în

casă, murmurând ceva în clipa în care trece pe lângă mine. Intră

și trântește ușa atât de tare, încât aceasta se deschide din nou, cu

o bufnitură.

Rămân pe loc destul de multă vreme, în întuneric, după care

ies în lumina zorilor. Proﬁlat pe după copacii negri și pe după

lacul cu ape de un cenușiu metalic, cerul e scăldat în straturi de

diferite culori – fucsia, mov de nuanța lavandei, portocaliu‑

neon.

Ridic aparatul de fotograﬁat și găsesc cadrul perfect, dar îmi

pierd interesul și nu mai apăs pe declanșator. Ceea ce mă

preocupă acum nu poate ﬁ focalizat sau încadrat cu ajutorul

vizorului mic și simetric.

Bobby și Daniel au necazuri. E limpede că sunt pe punctul să

se înece în marea de pierderi pe care le‑au suferit.

Cunosc astfel de ape întunecate.

Cineva trebuie să le arunce un colac de salvare.

CAPITOLUL 5

După ce ajung înapoi în bucătărie, găsesc acolo un ibric cu

cafea și un platou cu brioșe. Sunt cu aﬁne, preferatele mele. Îmi

torn o ceașcă de cafea și așez o brioșă pe un șervețel, după care

plec să imortalizez amintiri din aventura în care am pornit.

Fotograﬁa perfectă. Nu accept nimic care să ﬁe mai prejos.

Afară, răsăritul trandaﬁriu lasă loc unei zile cenușii și

galbene, cu vreme capricioasă. Deasupra drumului, cerul e

înnorat și plouă; aici, în fața ușii de la intrare, e penumbră și

umezeală; malul lacului e însorit.

Pe măsură ce merg pe potecă, atmosfera devine densă și

cețoasă. La ﬁecare pas, triluri de păsărele explodează asemenea

tirurilor unei mitraliere Gatling. Trag câteva cadre înainte ca

privirea să‑mi ﬁe atrasă de locul de joacă. E un ansamblu superb

– construit manual, bineînțeles, și proiectat în detaliu. Are un

tobogan, două leagăne și un fort.

În copilărie, adoram să mă dau în leagăn; la casa noastră din

Calabasas, eu și Stacey petreceam ore întregi suspendate în aer,

împingând leagănul una pentru cealaltă. Merg la locul cu

leagăne, așez cu atenție aparatul de fotograﬁat pe o treaptă și

șterg roua de pe unul dintre scaunele de piele neagră. După ce

mă așez, mă înclin pe spate și îmi azvârl picioarele înainte, până

când aproape că‑mi iau zborul. Cerul de culoare lămâii și a

cărbunelui îmi umple privirea.

— Adulții nu se dau în leagăne!

Auzind vocea lui Bobby, îmi înﬁg piciorul în țărână și mă

opresc.

Stă lângă bușteanul decojit care servește drept stâlp de

susținere. Ochii îi sunt roșii de plâns. Cutele mici și trandaﬁrii

de după somn îi brăzdează chipul. Câteva șuvițe de păr ondulat

îi stau ridicate.

Simt o nevoie aproape copleșitoare să‑l iau în brațe și să‑l

strâng la piept. În schimb, spun:

— Nu se dau, zici? Cine spune asta?

Mă privește încruntat.

— Nu știu.

— Vrei să te dai și tu împreună cu mine?

Mă ﬁxează o vreme cu privirea, după care se strecoară spre

celălalt leagăn. Se așază și se dă pe spate.

— E un loc de joacă grozav! Cineva a muncit mult ca să‑l

facă.

— Tatăl meu l‑a făcut. Cu mult timp în urmă.

Ne legănăm împreună, unul lângă celălalt, în sus și în jos.

Norii de deasupra noastră se unesc, iar apoi se împrăștie și

plutesc în derivă.

— Vezi norul acela ascuțit? întreb eu dup ă ce ne ridicăm. Cu

ce ți se pare că seamănă?

Bobby rămâne tăcut o vreme, după care spune:

— Cu mami a mea. Ea avea părul atât de pufos.

— Eu cred că seamănă cu o… hmmm… cu grădina zoologică

Zipperumpa.

— Cu ce?

— N‑ai auzit niciodată de profesorul Wormbog și de cum a

pornit el în căutarea grădinii zoologice Zipperumpa?

Bobby clatină din cap cu solemnitate.

— Of, Doamne! Cred că, la un moment dat, o să trebuiască

să‑ți spun povestea.

— Promiți?

— Pe cuvânt de onoare!

El zâmbește în cele din urmă și se dă pe spate, aruncându‑și

picioarele în aer.

— Ce zici de norul acela? Arată ca o țepușă!

— Sau ca o felie de plăcintă cu cremă de cocos.

Bobby chicotește.

— Sau ca pălăria lui Gandalf!

Ne dăm atât de mult în leagăn, încât ajung să nu mă mai simt

liberă și ușoară, ci mai degrabă amețită. Încetinesc și mă uit în

depărtare, către lac. Liniștea care se așterne între mine și Bobby

devine stânjenitoare.

— Poate că ar ﬁ timpul să‑ți spun povestea aceea. Ne‑am

putea așeza pe iarbă.

Bobby oftează.

— Azi trebuie să merg la întrunirea grupului de copii.

— E chiar atât de rău?

— Arnie Hol er e acolo. Iar părintele James încearcă mereu

să‑mi vorbească despre mama. El crede că m‑aș simți mai bine

dacă m‑aș ruga. Aiurea!

Mă răsucesc ca să‑l privesc.

— Nu crezi că te‑ar ajuta?

— Dumnezeu e cel care a lăsat‑o să moară, nu?

— Aha, răspund eu, recunoscând emoția. Așadar, ești furios

pe El!

Bobby ridică din umeri.

— Doar nu vreau să mă rog.

Norii care se îngrămădesc deasupra noastră capătă o tentă de

oțel. Înainte ca Bobby să apuce să strige „O să plouă!”, toarnă

deja cu găleata.

Fugim spre casă râzând. Ajung înăuntru și mă scutur, dar

nici o mișcare nu e de ajuns ca să‑mi usuce hainele. Mă dezbrac

de puloverul umed și rece și îmi șterg picăturile de ploaie din

ochi.

— Trebuie să merg în oraș ca să‑mi cumpăr haine!

— În scrinul din camera ta e o cutie cu obiecte pierdute.

Mami nu arunca nimic, în caz că oamenii s‑ar ﬁ întors să caute

lucrurile pe care le uitaseră la noi.

— Chiar așa?

— Asta, dacă nu cumva le‑a aruncat tata. De‑abia așteaptă să

scape de lucrurile noastre.

Mă grăbesc să mă duc în camera mea, deschid scrinul și dau

de o cutie de carton pe care scrie „Obiecte pierdute”. Cutia e

plină ochi cu haine de toate felurile și mărimile. După o căutare

minuțioasă, aleg o fustă neagră, vălurită, cu elastic în talie, care

îmi ajunge până aproape de glezne, un pulover crem, cu

decolteu la baza gâtului, precum și o pereche de șosete negre,

lungi până la genunchi.

Îmbrăcată în noua mea ținută, mă întorc la recepție, unde mă

așteaptă Bobby.

— Putem să ne mai jucăm?

— Credeam că trebuie să mergi la întrunirea grupului de

copii.

— Abia după prânz. Tata vrea să termine de zugrăvit holul

de la etaj. Ca să poată vinde cabana și să ne mutăm la Bauston.

Accentul acela perfect îmi smulge un zâmbet. Mă așez pe

podea, lângă Bobby.

— Nu‑ți place la Boston?

— Mie îmi place aici.

— I‑ai spus asta și tatălui tău?

— De parcă m‑ar asculta…

— Poate că ar trebui să încerci să vorbești cu el.

Câtă ipocrizie! M‑am transformat dintr‑odată în Dear Abby.

Tocmai eu, care am fugit de o soră dornică să‑mi vorbească!

— Părinții mei au divorțat pe vremea când eram cam de

vârsta ta. Mama ne‑a luat pe sora mea și pe mine într‑o călătorie

dintr‑o parte într‑alta a țării, care s‑a vrut a ﬁ un fel de nou

început. Iar tata… ne‑a abandonat pur și simplu. Nu l‑am mai

văzut niciodată.

— Ești norocoasă!

Mă uit la el.

— Chiar crezi asta?

O încruntătură i se desenează de‑a lungul frunții. Pentru o

clipă, am impresia că vrea să‑mi răspundă, în schimb, se ridică

și se duce la șemineu. Deasupra vetrei se aﬂă o cutie veche de

lemn, din care el scoate două ﬁgurine. Un Gandalf îmbrăcat în

alb, cu toiag, și un Samwise în costum complet de ore.

— Vrei să te joci?

Îmi dau seama cât de tare se teme să vorbească despre

sentimentele pe care le are față de tatăl lui. Cum aș putea să nu

înțeleg? Tocmai eu, care fug de viața reală?

Îmi întind gâtul și încerc să văd în cutie.

— Ai un Frodo înăuntru?

Bobby chicotește.

— Da. O să ne prefacem că are inelul pe deget.

Îmi petrec dimineața alături de Bobby, pe podeaua din

sufragerie, străbătând ținutul Mordor și escaladând versantul

abrupt, făcut din piese de joc, al Muntelui Doom. Sincer

vorbind, nici nu‑mi mai aduc aminte care a fost ultima oară

când m‑am distrat atât de bine. Eu și Bobby vorbim despre

nimicuri și râdem. La un moment dat, pe la prânz, Daniel

coboară la parter. Murdar de vopsea, cărând două bidinele și o

găleată, trece pe lângă noi.

— Vino, Bobby! E timpul pentru întrunirea grupului de copii!

— Nu vreau să merg.

— Foarte rău. Haide! îi cere Daniel în timp ce deschide ușa de

la intrare și pune uneltele pe podeaua verandei. Să mergem,

băiete! Mai întâi o să luăm masa la restaurant.

— Poate și Joy…?

— Nu.

Bobby îmi aruncă o privire care înseamnă „Vezi?”, apoi se

ridică în picioare.

— Vin, împărate!

Mă străduiesc să nu zâmbesc la auzul acelei mici sﬁdări.

La vârsta lui, eu i‑aș ﬁ adresat tatei dojeni mult mai grele

decât să‑l numesc „împărat”.

— La revedere, băieți! le urez eu din locul în care stau pe

podea.

Bobby îmi aruncă o ultimă privire plină de nerăbdare.

— Te poți juca în continuare, dacă vrei! Poți să te joci chiar

de‑a Frodo.

— O să te aștept să te întorci.

Daniel își scoate ﬁul pe ușa deschisă. Câteva minute mai

târziu, aud o mașină demarând și îndepărtându‑se.

Apoi se lasă din nou liniștea.

Încerc să mă gândesc cum mi‑aș putea ocupa timpul acum.

Aș putea merge în oraș ca să‑mi cumpăr haine, ca să văd un ﬁlm

și ca să mănânc ceva. Sau aș putea ieși la o plimbare prin

pădure. Sau aș putea împrumuta o canoe ca să ies pe lac. Sau aș

putea dormi. Noaptea trecută a fost una grea pentru mine,

ﬁindcă am fost chinuită de coșmaruri.

Închid ochii. Mă simt atât de bine aici, întinsă pe covorul

moale de lână, simțind căldura focului pe cale să se stingă,

ascultând liniștea!

În visele mele, stau întinsă pe o saltea gonﬂabilă, plutind pe

Lacul Curran. Soarele de deasupra mea e ﬁerbinte și strălucitor;

ori de câte ori încerc să deschid pleoapele, mă dor ochii. Simt, în

jurul meu, prezența unor oameni care împroașcă apa. Vocea

surorii mele îmi revine cel mai des în auz: „Îmi pare rău!”

Stacey își cere iertare din nou și din nou. Știu că vrea să

deschid ochii, s‑o iau de mână și să‑i spun că nu e nici o

problemă. Dar e o problemă. Mi‑a frânt inima. În visele astea o

aud și pe mama, care îmi cere să mă trezesc.

Sunt sigură că și ea vrea s‑o iert pe Stacey. Încerc să le spun

amândurora că nu pot, dar apoi valul mă duce în larg. Acum

sunt în mijlocul oceanului, singură… apoi într‑un pat de copil,

apoi într‑o cameră albă.

— Vă BATEȚI JOC de mine?!

Propoziția mă face să tresar, mă cutremură. Deschid ochii cu

un mare efort. La început, mă aștept să văd apa, albastră și

luminată de strălucirea soarelui.

Văd un covor verde, o podea de lemn și jumătatea de jos a

unei canapele cu tapițerie ecosez.

Sunt în cabană, adormită pe podeaua recepției. Clipesc,

încerc să‑mi limpezesc vederea și mă ridic în genunchi.

Daniel se aﬂă lângă biroul recepției, plimbându‑se încoace și

încolo și vorbind la telefon.

— Cum adică s‑au luat la bătaie?!

Mă încrunt și mă așez pe călcâie.

— Are opt ani! spune Daniel, după care înjură printre dinți.

Îmi pare rău, părinte! Credeți că n‑am încercat? Dumnezeu e

dușmanul acum. Și eu.

Mă ridic încetișor în picioare și mă așez lângă șemineu.

Daniel încă nu m‑a văzut, dar știu că, atunci când o să mă vadă,

n‑o să ﬁe fericit. Nici nu mă vrea în cabană, ca să nu mai vorbim

despre trasul cu urechea în timpul conversațiilor pe care le are

între patru ochi cu ﬁul lui. Dar se pare că nu mă pot mișca. El

pare atât de… nu găsesc cuvântul potrivit. Nu furios. Nici

supărat.

Rănit.

— Da, desigur! spune el după o pauză, adăugând apoi: Vin

imediat!

Trântește telefonul pe masă, după care înjură cu voce tare și‑

și trece o mână prin păr. Cu mișcări lente, se întoarce spre zona

de living a recepției.

Am rămas încremenită, cu privirea ațintită la el.

— Îmi pare rău! spun eu, ridicându‑mi mâinile.

— Ca să vezi, exact asta îmi mai lipsea!

— Eram pe podea. N‑am vrut să trag cu urechea.

Privirea lui alunecă peste mine – o reamintire plină de

dezaprobare a faptului că n‑am ce căuta aici – și se oprește la

fotograﬁile de pe polița căminului, în stânga mea.

Fotograﬁi de familie.

Daniel mormăie iarăși o înjurătură, iar apoi iese valvârtej din

cabană și trântește ușa în urma lui.

De afară se aude zgomotul motorului pornit și scrâșnetul

roților pe pietrișul umed. Abia atunci mă mișc.

Mă întorc spre șemineu și iau una dintre fotograﬁi. În

imagine, Bobby e un bebeluș cu față durdulie, îmbrăcat într‑un

costum de fâș albastru. Daniel are pe față un zâmbet luminos și

strânge în brațe o femeie frumoasă, cu părul negru. Dragostea

din ochii lor e atât de evidentă!

Nu‑i de mirare că Daniel e nepoliticos cu mine. Perioada asta

e destul de diﬁcilă pentru el și Bobby, chiar și fără un spectator

neinvitat.

În următoarea jumătate de oră, îmi fac de lucru în bucătărie.

Pregătesc cina și apoi fac curățenie. După ce termin, mă întorc în

camera mea, îmi spăl celelalte haine și le agăț la uscat pe bara

perdelei de duș, după care mă întorc la recepție.

Acum focul se stinge, risipindu‑se într‑o ploaie de scântei.

Atunci când se întorc cei doi, eu stau în fața șemineului și îmi

încălzesc mâinile.

Bobby intră primul, arătând de‑a dreptul demoralizat.

— Salut, Joy! Tata spune că nu mai am voie să joc Gameboy

în următoarele două zile! Dar eu n‑am început nici o ceartă!

Mă întorc cu fața la ei.

Daniel se așază pe scaunul din fața mea. După felul în care‑l

privește pe Bobby, îmi dau seama că încăierarea asta l‑a rănit și

pe el la fel de mult ca și pe ﬁul lui. Nu pare furios; pe chipul lui

citesc mai degrabă tristețe.

— E o problemă de familie, spune el pe un ton apăsat. Nu

vorbi cu ea! Vorbește cu mine.

„Taci, Joy! Taci!”

Nu‑mi iese. Daniel a lipsit din viața ﬁului său vreme de

câțiva ani; poate că, în tot acel timp, nu s‑a mai aﬂat în preajma

vreunor copii.

— Băieții se mai iau și la bătaie, spun eu cu toată delicatețea

de care mă simt în stare. Sunt bibliotecară la un liceu. Crede‑mă,

știu ce spun!

— Nu și tatăl meu, spune Bobby, strecurându‑se lângă mine.

— Ce e cu mine? întreabă Daniel, iritat, privindu‑ne pe mine

și pe Bobby fără să zâmbească.

— Pe tine nu te‑ar lovi nimeni la școală, răspunde Bobby cu

glas tremurător, în care se simte că își dorește foarte mult să nu‑

și ﬁ dezamăgit tatăl.

Spre surprinderea mea, Daniel zâmbește.

— La Dublin, pe vremea când eram băietan, mă luam mereu

la bătaie.

— Chiar așa?

— Da, e adevărul curat! Și mi‑o luam pe cocoașă rău de tot.

Iar tatăl meu nu voia să mă las. Spunea că l‑aș ﬁ supărat dacă

mă țineam după fusta mamei, povestește Daniel, iar zâmbetul îi

piere de pe față. Nu greșești cu nimic dacă te ții după fusta

mamei. A ta te‑a iubit cu înverșunare, Bobby!

— Știu.

— Dar n‑ar vrea să te vadă încăierându‑te la întrunirile de la

biserică ale grupului de copii!

— Știu asta.

Aș vrea să intervin în conversație și să le ofer câteva sfaturi

nemaipomenite, care să le schimbe viețile și să‑i facă să se

apropie mai mult, dar știu că asta nu e treaba mea.

Vreme îndelungată, rămânem tăcuți cu toții.

În cele din urmă, Daniel se ridică în picioare.

— Trebuie să mă duc și să lucrez la dormitorul de deasupra.

Nimeni n‑o să cumpere locul ăsta în starea în care e acum. Vii și

tu?

— Vreau să‑i arăt lui Joy vârfurile de săgeți.

Pentru o secundă, un licăr de iritare strălucește în ochii lui

Daniel.

— Bine, atunci o să muncesc singur.

Fără să mai arunce nici o privire înapoi, urcă pe scară și

dispare.

De îndată ce pleacă Daniel, mă uit la Bobby.

— Nu ești prea drăguț cu tatăl tău!

— El nu e drăguț cu mine! ripostează băiatul, dându‑și la o

parte părul de pe frunte și scoțând la iveală o vânătaie purpurie

și urâtă, pe care o are deasupra ochiului. A țipat la mine ﬁindcă

m‑am bătut. Și nici măcar n‑a fost vina mea!

Aș vrea să‑l ajut, dar nu pare deloc pregătit să ﬁe consolat.

Așa că îl întreb:

— Cum arată vânătaia celuilalt băiat?

— Am greșit ținta, răspunde Bobby cu glas trist. Și am vrut

să‑l lovesc! Eram atât de furios!

— Ce s‑a întâmplat?

Sub povara înfrângerii, umerii băiatului se încovoaie.

— Arnie Hol ner m‑a pocnit.

— Capul sec? Cum așa?

— Pen’ că eu sunt un plângăcios.

— Nu ești un plângăcios, Bobby! Ești un băiat foarte curajos.

— Da, cum să nu!

— Povestește‑mi ce s‑a întâmplat.

— Făceam decorațiuni de Crăciun din bile de bumbac și

bomboane Life Savers. Am spus că eu nu voiam să fac, iar Arnie

a întrebat de ce și eu am spus pen’ că ornamentele sunt o

prostie, iar el a spus că eu sunt prost, la care i‑am răspuns că nu

sunt. După care m‑a snopit în bătaie!

Îmi stă pe limbă să spun că „Arnie e un tâmpit”, dar mă

abțin.

— De ce n‑ai vrut să faci ornamente?

— Pen’ că noi n‑o să avem un brad împodobit de Crăciun,

răspunde Bobby, tăcând apoi și privind ușa pe care tatăl lui a

trântit‑o cu puțin timp în urmă. Mama n‑ar ﬁ uitat niciodată de

Crăciun!

Știu că ar trebui să‑mi țin gura, dar ori de câte ori mă uit la

băiețelul ăsta rănit, sunt împinsă de o forță căreia nu‑i pot

rezista.

— Nu se știe niciodată, Bobby! Crăciunul e plin de magie!

Restul după‑amiezii, joc tot felul de jocuri de societate cu

Bobby și ne uităm la ﬁlme cu Winnie de Pluș. În tot timpul ăsta,

îl auzim pe Daniel lucrând la etaj – bătând cu ciocanul, șlefuind,

mergând dintr‑o cameră într‑alta.

Îmi spun că n‑ar trebui să mă bag în viața lor, dar e o

mustrare care sună fals și găunos.

Cei doi au nevoie de ajutor. Și se apropie Crăciunul. Chiar

dacă eu nu mai cred atât de mult în spiritul Crăciunului, nu pot

să stau cu mâinile‑n sân și să privesc cum un băiețel își pierde,

la rândul lui, credința. Și unde mai pui că e și prima mea

aventură adevărată! Ce fel de persoană plecată în aventură

ignoră nevoile altora?

— Haide să ne mai jucăm! mă îndeamnă Bobby, întinzând

mâna spre piesele de joc.

Râd. Nu‑i poți pretinde în mod rațional nici unui adult să

reziste la mai mult de trei runde de Candy Land, deși, având în

vedere că Bobby îmi extrage cărțile și îmi mută piesele de joc,

trebuie să recunosc că abia dacă sunt atentă.

— În nici un caz! Ce zici dacă am face altceva?

— Gata, știu!

Bobby sare în picioare și aleargă la etaj; peste câteva clipe, se

întoarce cu un borcan plin de pietricele.

— Uite, asta‑i colecția mea!

Se așază iar pe jos și desface capacul borcanului. Pe podea se

rostogolesc zeci de pietricele drăguțe, printre care se aﬂă mai

multe vârfuri de săgeți. Bucăți de sticlă adunate de pe plajă

adaugă culoare grămezii.

Mă așez în genunchi, lângă el.

— Uau!

El le ridică una câte una; ﬁecare pietricică are o poveste. Sunt

agate, pietre de pe plajă și vârfuri de săgeți. Sporovăiește rapid,

de parcă ar ﬁ o mașină care tunde iarba pe timpul verii. Astfel,

aﬂu că mami a lui a găsit‑o pe asta lângă râu. Asta era pe plajă,

ascunsă sub un buștean. Pe asta a găsit‑o el singur. După ce

termină, se sprijină pe călcâie.

— Mereu mi‑a spus că o să‑mi găsească o săgeată albă, spune

el, cu vocea transformată în șoaptă pe măsură ce i se strecoară

tristețea în ea.

— Mama ta?

— Da. Mi‑a zis că o s‑o găsim împreună.

— Ce caută bănuțul ăsta în borcan? întreb eu, ca să schimb

subiectul.

Bobby abia dacă se uită la bănuț.

— Nimic.

Din tonul lui, îmi dau seama că înseamnă mai mult decât

nimic.

— Adevărat? Nici un motiv? Dar astea sunt lucruri la care ții

în mod deosebit!

Se întinde și ia în mână bănuțul, care n‑are nimic ieșit din

comun.

— Tati mi l‑a dat cândva, când am fost la carnaval. Mi‑a

cumpărat un cornet de înghețată și m‑a lăsat să păstrez restul.

— Și nasturele ăsta albastru?

După un moment de tăcere, Bobby răspunde cu voce slabă:

— E de la cămașa de lucru a tatei. S‑a rupt pe când ne jucam

de‑a elicopterul. Eu…

Aruncă bănuțul în borcan, după care îndeasă totul din nou

înăuntru. Vârfurile de săgeți și pietrele se lovesc de pereții de

sticlă, zornăind și zăngănind.

Îi netezesc părul de pe frunte, dar îmi dau seama că se

gândește la bănuț cu o asemenea intensitate, încât nu pare să‑mi

bage de seamă atingerea. Se vede treaba că e la fel de rănit pe

dinlăuntru ca și pe dinafară, iar inima mi se sfâșie la vederea

copilului ăstuia atât de pierdut.

— Ce ai zice dacă ți‑aș citi o poveste?

Un zâmbet i se ivește pe față.

— Chiar vrei să‑mi citești?

— Da, chiar vreau. Presupun că n‑ai Profesorul Wormbog în

căutarea grădinii zoologice Zipperumpa?

— Nu, dar am o carte din care mama îmi citea mereu.

Simt un ton ascendent în vocea lui, asemenea unei urme de

speranță. Zâmbesc.

— Du‑te și adu‑o! Iar dacă ai vreo carte de Dr. Seuss, adu‑o și

pe aceea!

Bobby aleargă la etaj. Deasupra capului meu răsună zgomot

de pași grăbiți, iar apoi aud cum se trântesc niște uși.

Bobby se întoarce peste câteva momente, tropotind pe trepte.

Odată ajuns lângă mine, văd că strânge în mână două cărți.

— Le‑am găsit! strigă el triumfător, de parcă ar ﬁ fost niște

animale de talie mare, pe care le vânase chiar el.

Mă așez pe canapea, iar Bobby se ghemuiește lângă mine și

îmi întinde o minunată carte albastră, versiunea Disney a

Frumoasei și Bestia.

O iau cu delicatețe, o deschid între noi și încep să citesc cu

voce tare:

— A fost odată ca niciodată, într‑un tărâm îndepărtat, un regat

magic în care aproape totul era perfect…

Povestea ne poartă într‑un loc în care farfuriile și

candelabrele pot deveni cei mai bun prieteni ai unui băiețel, iar

o ﬁară se poate transforma într‑un prinț. Mă pierd printre

cuvinte și mă regăsesc. În ultimii ani, slujba mea a devenit din

ce în ce mai mult una care presupune computere, tehnologie și

căutări pe internet. Aproape că am uitat de ce mi‑am ales

meseria asta. Dragostea pentru cărți, pentru citit. Nimic nu‑i

face mai mare plăcere unui bibliotecar decât să‑și împărtășească

dragostea pentru cuvinte cu un copil. După ce închid cartea,

Bobby îmi aruncă o privire radioasă.

— Din nou! spune el, săltând pe canapea.

Pun jos Frumoasa și Bestia și iau cartea cu copertă strălucitoare

și portocalie a lui Dr. Seuss.

— Acum e rândul tău!

Fața îi devine mai rigidă decât o trapă de submarin.

— Eu nu citesc.

— Haide, îl îndemn, iar apoi deschid cartea, arăt spre prima

propoziție și citesc: Eu sunt Sam.

Aștept. După o tăcere lungă, Bobby își ridică privirea la mine.

— Ce?

— Aștept. E rândul tău să citești.

— Ești surdă? Nu știu să citesc!

Mă încrunt.

— Nici măcar primul cuvânt?

Îmi aruncă o privire supărată, ridicându‑și bărbia.

— Nu.

— Încearcă. Doar primul cuvânt!

— Nu.

— Te rog!

Simt că o să cedeze. Trupușorul i se înmoaie, după care

spune:

— Eu. Dar sunt doar două litere! Mare scofală!

— Dar literele astea două formează un cuvânt.

Bobby se întoarce din nou spre mine, cu un aer speriat.

— Nu pot! exclamă el, iar apoi vocea i se transformă în

șoaptă: Arnie spune că sunt prost.

— Ba poți. Nu‑ți ﬁe frică! O să te ajut, îi promit, zâmbindu‑i

cu blândețe. Și știi ce părere am eu despre Arnie!

Încetul cu încetul, încearcă să pronunțe următorul cuvânt. De

îndată ce se poticnește, îi ofer puțin ajutor și multă încurajare.

— S… A… M… rostește Bobby, încruntat. Sam?

— Ai citit o pagină întreagă!

— E o carte pentru copii, spune el zâmbind forțat.

— Bebelușii nu pot citi Eu sunt Sam. Doar băieții mari

reușesc, răspund eu în timp ce dau pagina.

Atunci când ajungem la Ouă verzi cu șuncă, Bobby nu se mai

încruntă. Îi ia o grămadă de timp, dar în cele din urmă citește

întreaga poveste, iar după ce termină, izbucnește în râs.

— Am citit toată cartea!

— Te‑ai descurcat foarte bine, spun eu, adăugând cu

blândețe: Ai putea să citești împreună cu tatăl tău.

— Nu! L‑am auzit când îi spunea învățătoarei mele că am

nevoie de medita… tor. E ceva pentru copiii proști.

— Un meditator nu e pentru copiii proști! Și eu meditez

mereu copii la bibliotecă.

— Adevărat?

Aud zgomotul unor pași care coboară pe scară și nu mai apuc

să răspund. Eu și Bobby ne ridicăm privirile.

— Vino, ﬂăcăule, spune Daniel cu glas obosit. Haide să

mergem în oraș, să mâncăm!

— Poate să vină și Joy?

— Nu.

Nepolitețea răspunsului lui Daniel mă face să mă simt prost –

oricât de ridicol ar părea – până când îi zăresc chipul. Întrebarea

l‑a rănit. E gelos pe mine, adică pe faptul că Bobby alege să stea

cu mine. Știu și eu câte ceva despre gelozie, cum te poate înțepa

până la os și cum poate scoate la iveală tot ce e mai rău într‑un

om. Mai știu și că gelozia e izvorâtă din dragoste.

— Vorbește cu el, spun eu în șoaptă.

Îmi dau seama că ironia sorții face ca sfatul ăsta să ﬁe dat de

o femeie care se eschivează să aibă o explicație cu sora ei, dar

care n‑are nici o problemă atunci când vine vorba să‑i îndemne

pe alții să vorbească.

— Vino, Bobby! Chifteluțele se termină devreme în weekend

și știi că sunt preferatele tale!

Bobby se ridică și, cu umerii lăsați, se îndepărtează de mine.

— Nu, nu sunt. Mie îmi place pizza.

Daniel tresare și spune pe un ton crispat:

— Să mergem!

După ce Bobby și Daniel pleacă, mă așez pe canapea și ascult

zgomotul focului care se stinge. Ploaia răpăie pe acoperiș și se

prelinge în mărgele argintii pe ferestre, estompând lumea de

afară. Obscuritatea asta îmi convine, ﬁindcă în momentul de

față lucrurile de care îmi pasă sunt aici, în cabană.

Trebuie să fac ceva ca să‑i ajut pe Bobby și pe Daniel.

Dar ce?

Noaptea, am din nou probleme cu dormitul. Prea multe

gânduri. Somnul vine și pleacă; deseori sunt năpădită de

imagini de coșmar cu sora mea și cu Thom, cu invitația de nuntă

pe care mi‑a dat‑o ea, cu avionul prăbușit.

Dar atunci când zorile se ivesc în cele din urmă și bat la

fereastra cămăruței mele, mai am o singură grijă. M‑am

descotorosit de celelalte.

Crăciunul lui Bobby.

Spre deosebire de celelalte probleme din viața mea, asta e una

pe care o pot rezolva. Aici și acum, pot face ceva care să aducă o

schimbare în viața cuiva. Și poate că, prin ajutorul pe care‑l dau,

o să ﬁu și eu ajutată.

Fac un duș rapid, îmi pun din nou pe mine hainele cele „noi”

și pornesc spre recepție.

După cum bănuiam, Daniel e deja afară. Îl văd, e sus pe

tractor, curăță terenul de lângă lac. Îl cunosc deja destul de bine

ca să știu că o să muncească cea mai mare parte din zi. Acum e

momentul.

Urc scara în fugă, ajung la camera lui Bobby și intru. El e încă

în pat.

— Bobby! Trezește‑te!

— Joy?

— Am un plan.

— Ce fel de plan? întreabă el, frecându‑se la ochi.

— O misiune secretă!

Se ridică.

— O misiune ca și cum am ﬁ spioni?

— Exact!

Bobby dă așternuturile la o parte și coboară din pat. Pijamaua

cu imprimeu Spiderman și părul încâlcit îl fac să pară incredibil

de mic.

— La parter, spun eu, veriﬁcându‑mi ceasul. E ora nouă și

șapte minute. Ai la dispoziție cinci minute, altfel ratezi

misiunea. Nu uita să te speli pe dinți!

El chicotește.

Zâmbesc și mă îndrept spre ușă. Patru minute mai târziu,

Bobby dă buzna pe scări, asemenea unui cățel Saint Bernard

care nu poate sta locului de nerăbdare.

— Am ajuns la timp?

— Exact la timp! Iar acum, Agent 001, trebuie să facem liniște

și să ne concentrăm.

Cu un aer solemn, băiatul dă din cap în semn de încuviințare.

Îl conduc afară. Ne mișcăm cu precauție, ca nu cumva să ﬁm

văzuți. Nu că ar conta, la urma urmei. Acum Daniel e pierdut

printre copaci, în afara razei noastre vizuale.

Mergem la locul în care el a lucrat ieri. Acolo sunt culcați cel

puțin o duzină de brazi tineri, așteptând să ﬁ făcuți lemne de

foc.

— Hmmm…, spun eu, atingându‑mi bărbia cu arătătorul. Pe

care dintre ei vrei să‑l primești la tine acasă de Crăciun?

Bobby trage aer în piept.

— O să avem un brad de Crăciun?

— O să avem.

— Lui tati n‑o să‑i placă!

— Lasă‑l pe tatăl tău în grija mea, răspund eu cu mai multă

bravadă decât e cazul.

Bobby chicotește din nou.

— Am înțeles, agent secret Joy…

— Șș ! Nu‑mi poți spune numele cu voce tare.

El își astupă gura cu palma și arată către un brad mai

degrabă dezolant și prăpădit, pe care‑l târăște înapoi la cabană.

După ce ajungem, ne mișcăm rapid și în tăcere. Bobby

aleargă la etaj și se întoarce cu o cutie roșie, decorată cu ﬂoarea

Crăciunului, în care sunt multe luminițe. Băiatul reface traseul

de mai multe ori, până când pe polița căminului se adună patru

cutii și un suport de brad.

Ne ia aproape douăzeci de minute ca să montăm bradul în

stativ și să‑l poziționăm corect. Nu sunt de prea mare ajutor, un

lucru care n‑ar surprinde‑o deloc pe sora mea. Eu și Bobby

chicotim din pricina nepriceperii noastre și ne facem semne

unul altuia să nu mai vorbim. La ﬁecare câteva minute, mergem

la fereastră ca să ne asigurăm că Daniel e ocupat. Abia după ce

mă dau deoparte ca să studiez bradul, mă cuprinde cu adevărat

sentimentul.

O tresărire din pricina pierderii și dorului. Fără să vreau, îmi

aduc aminte cum erau lucrurile de obicei între mine și Stacey

într‑un astfel de moment magic al anului. Ca, de pildă, atunci

când mi‑a oferit o păpușă Holly Hobbie pe care o primise de la

Moșu’, doar pentru că eu o doream mai mult. Și a mai fost și

excursia aceea infernală pe care am făcut‑o pe vremea când

eram mici. În acele zile, mama trăia perioada de glorie a

bentițelor pentru cap și a tricourilor imprimate cu pete

multicolore. Cânta, fuma și bea prin toate cele șapte state

deșertice. Doar simțul umorului lui Stacey m‑au ținut pe linia

de plutire.

Acum, sora mea o să petreacă dimineața de Crăciun fără

mine. Pentru prima dată în toată viața noastră. Cred în

reconcilierea dintre Daniel și Bobby, dar cum rămâne cu mine și

cu Stacey?

— De ce plângi?

Îmi șterg lacrimile și ridic din umeri. Cum aș putea să‑mi

exprim toată nostalgia în ceva atât de necuprinzător precum

cuvintele?

Facem o scurtă pauză și ne dăm putere unul celuilalt, după

care ne întoarcem la treabă. Îl las pe Bobby să aleagă și să agațe

toate ornamentele și luminițele. E bradul lui, la urma urmei;

treaba mea e să‑l încurajez și să‑i arăt înțelegere.

Merge la cutie. Îi ia mult timp până să facă o alegere. În cele

din urmă, se apleacă și scoate o podoabă. E un glob cu un desen

elaborat, care reﬂectă pădurea tropicală. Mi‑l arată.

— Mami l‑a făcut!

— E minunat.

Agață globul în brad și se întoarce la cutie. În următoarea oră,

Bobby se mișcă fără pauză pe un traseu circular, de la cutie

până la brad și tot așa. De ﬁecare dată când ia un ornament, îmi

spune câte ceva despre obiectul respectiv.

În cele din urmă, ajunge la ultimul ornament din cutie.

— Ăsta era preferatul ei. L‑am făcut la grădiniță.

Întinde mâna și mi‑l dă. Îl iau cu gentilețe, atentă la

fragilitatea obiectului și a sentimentului pe care el îl trezește în

suﬂetul lui Bobby. Are o ramă făcută din paste făinoase în

formă de fundițe, pictată cu argintiu. Rama încadrează o

fotograﬁe în care apar Bobby și o femeie frumoasă, cu păr

brunet și cu ochi triști.

— Ea e, spune Bobby.

Dedesubtul fotograﬁei e scris: Bobby și Maggie/2001.

— E adorabilă, spun eu, neștiind ce altceva aș putea zice.

Mi‑aș dori ca Bobby să se întoarcă spre mine și să mă lase să‑l

îmbrățișez, dar el stă țeapăn. Dau la o parte părul care‑i intră în

ochi și îmi las mâna să atârne pe obrazul lui ﬁerbinte.

— Lucrurile o să se îndrepte, Bobby, crede‑mă!

Înclină din cap și‑și trage nasul. Știu că a mai auzit cuvintele

astea și că nu le crede.

— Într‑o seară, mami a intrat cu mașina într‑un copac, spune

el. Ploua. Era a doua zi după Halloween.

Atât de recent! Nu‑i de mirare că el și Daniel suferă atât de

mult.

Aș vrea să‑i pot spune ceva care să‑i aducă alinare, dar am

pierdut și eu un părinte. Știu că, în astfel de cazuri, doar timpul

ajută.

— Nu mi‑am luat rămas‑bun, spune el. Eram supărat pentru

că mă pusese să închid X‑Men.

Auzind asta, îmi tresare inima. Știu că regretul are darul de a

trezi amintirile, iar asta îl poate îngenunchea și pe cel mai

puternic bărbat. Un băiețel nu e nici pe departe pregătit să facă

față unei astfel de stări suﬂetești. Nu‑i de mirare că își „vede”

mama.

Bobby mă privește cu ochii umezi. Lacrimile îi umezesc

genele. Vânătaia aceea urâtă îmi amintește de cât de rănit e pe

dinlăuntru.

— I‑am spus că o uram.

— Ea știe că erai doar furios.

— Tu n‑o să mă părăsești, nu‑i așa? întreabă el cu glas șoptit.

Pentru prima dată întrezăresc situația periculoasă în care am

intrat. Sunt o femeie care fuge de necazuri; iată de ce eu nu sunt

nici pe departe persoana de care are nevoie băiatul ăsta.

Tăcerea dintre noi pare să devină mai densă; e punctată de

sunetul îndepărtat al apei care se lovește de doc și de ticăitul

ceasului. Aud și oftatul lui Bobby, la fel de suav precum un

sărut dat înainte de culcare.

— Sunt aici pentru tine acum, spun eu în cele din urmă.

El aude cuvântul care contează: „acum”.

— Bobby…

— Am înțeles. Oamenii pleacă.

Se întoarce cu spatele la mine și se uită țintă la bradul de

Crăciun. Pentru amândoi, cred, o parte din strălucirea zilei

ăsteia a fost întunecată.

„Oamenii pleacă.”

La opt ani, el știe deja acest adevăr trist.

Bradul de Crăciun ocupă un colț întreg al zonei de living a

recepției, între șemineu și ferestre. Zeci de ornamente

împodobesc crengile plăpânde; sunt atât de multe, încât copacul

arată plin și bogat, chiar dacă podoabele sunt plasate ciudat. Se

vede, fără nici o îndoială, că e un brad decorat de un băiețel. Pe

policioara de lemn natur de deasupra șemineului se aﬂă o

bucată groasă de fetru alb, acoperit cu sclipici. Zeci de case

miniaturale și de vitrine sunt împrăștiate prin „zăpadă”. Stâlpi

de iluminat minusculi, trăsuri și cai, precum și colindători în

veșminte din catifea se înșiră de‑a lungul străzilor imaginare.

Albumul favorit de Crăciun al lui Bobby – coloana sonoră a

ﬁlmului Charlie Brown – se aude la stația muzicală. Melodiile

izvorăsc din boxe și plutesc mai departe prin încăpere.

Bobby se uită pe fereastră.

— Vine?

E pentru a cincea oară în cinci minute când îmi pune

întrebarea asta. Amândoi suntem agitați. În urmă cu o oră,

părea o idee bună să decorăm casa. Acum nu mai sunt atât de

sigură de asta. Mi se pare… un gest arogant din partea mea,

asemenea acțiunilor unei rude zăpăcite care intenționează să

ajute, dar care de fapt provoacă numai rău.

Noaptea trecută, stând întinsă în pat și depănând visuri

legate de ziua de azi ca să lupt cu coșmarurile din viața reală, mi

l‑am imaginat pe Daniel fericit datorită alegerii mele de a‑l ajuta

pe Bobby.

Acum îmi dau seama că am fost naivă.

O să ﬁe furios; sunt din ce în ce mai sigură de asta. N‑o să

vrea să i se amintească de trecut sau de neglijența lui în privința

sărbătorilor pe care ar trebui să și le petreacă împreună cu

Bobby. O să mă vadă ca pe o intrusă, ca pe cineva care cauzează

probleme.

Bobby se așază lângă șemineu, după care se ridică iarăși în

picioare. Apoi se duce din nou la fereastră.

— Cât timp a trecut?

— Vreo treizeci de secunde.

— Crezi că o să ﬁe furios?

— Nu, răspund eu după o pauză prea lungă pentru ca

vorbele mele să ﬁe credibile.

Simțim amândoi nesiguranța din glasul meu. Bobby, care a

vorbit cu o staﬁe timp de două luni, pare să recunoască cele mai

mici nuanțe ale vorbelor rostite de cineva.

— Înainte, tata adora Crăciunul. Spunea că e cea mai

frumoasă zi a anului, povestește Bobby, făcând o pauză și apoi

reluând: Dar după asta eu și mami ne‑am mutat aici, iar ei au

divorțat.

El se duce în dreptul ferestrei și privește lung afară, îi zăresc

reﬂexia apoasă în sticla ferestrei.

— Tata îi spunea mereu lui mami că urma să mă viziteze, dar

nu venea niciodată.

Habar n‑am cum i‑aș putea răspunde. Îmi amintesc de ziua

în care a plecat tatăl meu. Aveam cam aceeași vârstă cu Bobby și

am petrecut peste un deceniu așteptând o reuniune care n‑a mai

venit niciodată. Mama a încercat să mă liniștească dându‑mi

asigurări, dar cuvintele nu sunt suﬁciente atunci când tot ce

aștepți e un ciocănit la ușă. Bobby știe cum stă treaba cu tăcerea,

cum te marchează ea. Dar și eu știu cum stă treaba cu divorțul.

E posibil ca Bobby să nu cunoască întreaga poveste. Nu e

niciodată doar vina unuia dintre soți. Gândul ăsta mă șochează.

E pentru prima dată când, în sinea mea, recunosc așa ceva.

— Treaba e, șoptesc eu, că acum tatăl tău e lângă tine. Poate

că ar trebui să‑i dai o șansă.

Bobby nu răspunde.

Afară, un soare strălucitor se ivește printre nori. Lacul arată

lucios precum o foaie de sticlă.

— Iată‑l că vine!

Bobby aleargă la mine și îmi rămâne aproape.

Ușa se deschide.

Daniel intră în cabană. Poartă un combinezon cu fermoarul

descheiat până în talie. O pereche de mănuși murdare îi atârnă

din buzunarul de la spate. Părul lui negru e o claie încâlcită și

buclată; ochii lui verzi au un aer obosit.

— Salutare! ni se adresează el fără să zâmbească, iar apoi,

aﬂat la jumătatea drumului către biroul recepției, se oprește și se

întoarce spre brad. Ce ai făcut, băiete?

Simt cum încep să devin încordată. Acum e atât de ușor ca el

să spună un lucru nepotrivit…

— Noi l‑am împodobit. Eu și Joy!

— Joy? Casa noastră e treaba ei acum, nu? șoptește el în timp

ce se îndreaptă spre brad.

Bobby îmi aruncă o privire îngrijorată.

N‑ar ﬁ trebuit s‑o facem – eu n‑ar ﬁ trebuit s‑o fac. Adevărul

ăsta mă izbește acum în față cu toată claritatea. Nu știu nimic

despre ei, nu cu adevărat. Câteodată amintirile dor prea mult,

așa că nimeni – cu atât mai puțin un străin – n‑ar trebui să le

răscolească. Eu sunt adultul aici, persoana care ar ﬁ trebuit să

judece lucrurile corect. Dar, de dragul lui Bobby, trebuie să‑l

îmbunez acum pe tatăl lui.

— Daniel! spun eu, făcând un pas în față. Cu siguranță că…

— Ai folosit toate ornamentele ei preferate, spune Daniel

atingând ușurel o decorațiune în formă de înger alb.

— Tu i l‑ai cumpărat pe ăsta, intervine Bobby. Îți aduci

aminte? De la târgul de lângă casa bunicii și a bunicului.

Cu mișcări lente, Daniel se întoarce spre noi. Pare încremenit

și încordat, asemenea unui statui sculptate în granit. Mă întreb

cum de poate suporta înstrăinarea care domnește între el și ﬁul

lui.

— Unde e steaua? întreabă Daniel în cele din urmă.

Bobby îmi aruncă o privire.

— E pe masă. N‑am reușit să ajungem până la vârf.

Daniel se întinde și ia de pe masă steaua de cositor lucrată cu

ciocanul. E pe cale s‑o așeze în vârful bradului, dar se oprește și

se întoarce către Bobby.

— Mă gândesc că putem face asta împreună.

Simt nesiguranța din glasul lui Daniel. Teama că ﬁul lui n‑o

să‑l asculte îmi amintește de fragilitatea noastră, a tuturor, de

ușurința cu care ne putem răni unul pe celălalt, în special atunci

când vine vorba de dragoste.

Stacey.

Închid ochii doar pentru o secundă, năpădită de regrete.

După ce deschid ochii din nou, văd că Bobby se îndreaptă către

tatăl lui. Se apropie unul de celălalt, iar eu zâmbesc.

Daniel îl ia în brațe pe Bobby și se îndreaptă de spate. Îi dă

steaua băiatului, iar acesta o pune în brad.

Apoi fac amândoi un pas înapoi, ca să admire rezultatul.

— E grozav, spune Daniei cu glas adânc.

— Spune‑i asta lui Joy, tată! A fost ideea ei.

— Sunt sigur că și ea știe că‑i apreciez ideea.

— Nu, spune‑i! E chiar aici.

Cu mișcări lente, tatăl și ﬁul se întorc spre mine.

În clipa în care Daniel mă privește, zăresc o strălucire

inconfundabilă în ochii lui verzi. Îmi dau seama că își iubește cu

tărie ﬁul, poate că mai mult decât știe să exprime. Iată de ce îi

iert pe loc nepolitețea. Slavă Domnului, înțeleg și eu cum

durerea și dragostea te pot zdrobi.

— Mulțumesc, Joy!

— Ai putea vorbi cu ea, tată! E drăguță!

— N‑am mai vorbit de mult timp cu femei. Nu prea mai știu

cum se face.

— Nu‑i nimic, spun eu, simțindu‑mă conectată cu el într‑un

mod bizar.

Amândoi am trecut printr‑un divorț, victime ale unui război

de uzură. Deși am divorțat de luni bune, nu mă simt chiar

celibatară. Mă simt… înjumătățită sau cu inima frântă, poate, iar

Daniel are dreptate: cineva aﬂat într‑o astfel de stare nu mai

poate purta o discuție cu ușurința de altă dată.

Un singur cuvânt – „divorț” – și sunt aruncată din nou în

realitate. Îmi aduc dintr‑odată aminte de Stacey și de Thom, de

cum eram cu toții odinioară, iar apoi mă gândesc la bradul legat

de Volvo, sortit să moară în întunericul locului în care mi‑am

parcat mașina pentru cine știe câtă vreme.

— Joy, ești bine?

Vocea lui Bobby mă readuce în prezent. Îi zâmbesc, sperând

ca zâmbetul meu să nu pară fals.

— Sunt bine!

— Bineînțeles că e bine, spune Daniel. E Crăciunul! Iar acum,

oricât de mult mi‑ar plăcea să mai discut cu tine și cu Joy, e

vremea să mergem. Ai programare la doctor.

— Au, la naiba! se smiorcăie Bobby. Nu vreau să merg!

— Știu, băiete.

— Poate veni și Joy? Te rog! imploră Bobby, plimbându‑și

privirea între mine și tatăl lui. Mi‑e frică!

— Dar o să ﬁu eu cu tine, Bobby! spune Daniel.

— O vreau pe Joy!

Observ cât de rănit e Daniel.

— Nu cred că e o idee bună, intervin eu, cu privirea ațintită la

proﬁlul lui Daniel.

— Te rog, Joy! insistă Bobby, cu ochii plini de lacrimi.

Nu‑l pot dezamăgi.

— Bine, dar rămân în sala de așteptare.

Bobby se desprinde din brațele lui Daniel și alunecă pe

podea.

— Trebuie să‑l iau pe Freddy!

Băiatul urcă scara în fugă, iar eu rămân locului, privindu‑l

lung pe Daniel, care acum se uită, cu o tristețe nedisimulată, la

bradul de Crăciun. Îmi dau seama cât de mult l‑a rănit faptul că

eu și ﬁul lui am decorat bradul, precum și, probabil, faptul că el,

Daniel, n‑a participat. Ar trebui să spun ceva, să fac ceva, dar

orice cuvânt ar însemna o intruziune din partea mea.

Iar apoi șansa mea dispare. Daniel trece pe lângă mine și urcă

pe scară. Peste un sfert de oră se întoarce la recepție, îmbrăcat în

niște blugi tociți și într‑un pulover verde închis. Părăsim cabana

și ne îndreptăm spre camionetă. Bobby deschide ușa, urcă în

cabină și se așază în mijlocul banchetei. Ține strâns un miel de

pluș, ponosit precum orice jucărie mult îndrăgită. Mă strecor și

mă așez pe locul de lângă băiat. Daniel închide portiera și apoi

se urcă pe locul șoferului.

Drumul până în oraș durează foarte puțin, dar chiar și

străbătând doar doi kilometri și jumătate, mă uimește

frumusețea peisajului. Arbori veșnic verzi, gigantici, se înalță

peste tot – pe marginea străzilor, în păduri masive și întunecate

ce blochează vederea spre munții acoperiți de zăpadă din

depărtare.

— Ce frumos e aici! spun eu în timp ce îmi privesc reﬂexia

fantomatică în geamul mașinii.

În spatele ei și peste tot în jurul meu, domnește amestecul de

verde și de negru al copacilor pe lângă care treceam.

Orașul este exact așa cum mi‑l amintesc: câteva străzi cu

magazine ale căror vitrine demodate sunt decorate de

sărbătoare. Traﬁcul e întrerupt doar de semne și de pietonii care

traversează; nu există semafoare. În după‑amiaza asta senină și

albastră, trotuarele sunt aglomerate. Oriunde mă uit, zăresc

grupuri de oameni care discută între ei. Întreaga priveliște

seamănă cu o vedere Hallmark. Apoi camioneta virează.

Ajungem pe o stradă năpădită de oameni și de furgonete.

— La naiba! se supără Daniel, călcând frâna cu putere.

Mașina asta a îmbătrânit!

Sunt pe cale să întreb ce se întâmplă, când dau cu ochii de

inscripția de pe partea laterală a dubei de lângă noi.

KING TV.

E presa.

„Accidentul.”

Bineînțeles că, instinctiv, îmi întorc fața de la fereastră. Știu că

nu pe mine mă caută presa – ar ﬁ imposibil –, dar e mai bine să

te pui la adăpost, decât să regreți. Cu toate astea, surprind cu

coada ochiului secția de poliție și mulțimea care vociferează la

intrare.

Daniel virează pe un alt drum și suntem salvați. Face

manevre până când reușește să‑și așeze vechea camionetă pe un

loc de parcare. Apoi oprește motorul, care mai huruie încă un

pic.

În liniștea care se înstăpânește, Bobby se uită la tatăl lui.

— De ce trebuie să merg din nou la doctor?

Daniel îi desface centura de siguranță lui Bobby.

— Ai avut parte de ceva traume, băiete. Oricine ar ﬁ trist

după moartea mamei…

Bobby oftează și‑și încrucișează brațele. E un preaplin de

emoție în sunetul acela.

— Dar nu toți oamenii vorbesc cu fantoma mamei lor.

Daniel oftează.

— Încerc să ajut, Bobby!

— Mi‑ar ﬁ de ajutor dacă m‑ai crede! răspunde băiatul.

Târându‑se afară din cabină, o ia la fugă în fața noastră.

Traversez parcarea alături de Daniel. Suntem atât de aproape

unul de celălalt, încât brațele noastre aproape că se ating, dar

nici unul dintre noi nu se retrage. Pentru o secundă, în clipa în

care intrăm în clădire, îmi imaginez că suntem toți trei o familie

și că am venit pentru controlul periodic al lui Bobby. Dacă ar ﬁ

adevărat, i‑aș urma pe Bobby și pe Daniel pe coridor și am intra

în cabinet. Aș răspunde tuturor întrebărilor medicului despre

sănătatea ﬁului meu. Fără îndoială că, după ce s‑ar termina

consultul, am merge toți trei ca să ne cumpărăm niște înghețată

la cornet.

În schimb, intru de una singură în sala de așteptare și mă

așez pe un scaun. La un moment dat, pe când mă uit pe

fereastră, contemplând un rododendron de mărimea unei

mașini de lux, o asistentă vine la mine. Îmi pune o mână pe

umăr și mă privește.

Atingerea mă face să tresar. Nici măcar n‑am auzit‑o

apropiindu‑se.

— Cum ne simțim azi?

Mă încrunt. Oare am adormit? Oare am avut vreun fel de

coșmar? Până acum, m‑am uitat pe fereastră, gândindu‑mă la

frunzele mari și verzi ale rododendronului; asta e tot. Deschid

gura ca să spun:

„Sunt bine, mulțumesc!” în schimb, rostesc:

— Sunt singură.

Asistenta, care are obraji durdulii, asemenea unor mere,

zâmbește trist.

— Nu ești singură.

Vorbele ei liniștitoare mă fac să mă simt mai bine, dar, după

ce pleacă, rămân din nou singură. Așteptând.

Pentru prima dată de când am plecat din Bakersﬁeld și

pentru prima dată de la accidentul de avion, mă întreb ce

anume aștept.

CAPITOLUL 6

După ce se sfârșește vizita la medic, mergem prin parcare, iar

Daniel spune:

— Aș avea chef de niște înghețată chiar în momentul ăsta! Ce

ziceți?

— Uraaa! se bucură Bobby, pășind săltat.

— Propunerea sună bine, răspund eu, încercând să nu

zâmbesc.

E pentru prima oară când Daniel mă face să mă simt

binevenită, băgată în seamă.

Parcarea dă într‑o stradă drăguță, mărginită de copaci și de

case mici și îngrijite. Curțile sunt pline de culoare chiar și în ziua

asta răcoroasă de decembrie – iarbă verde și strălucitoare,

tuﬁșuri galbene, cale verzi‑albăstrui, sădite în ghivece de

teracotă. Cireși ornamentali mărginesc trotuarele și, deși

crengile le sunt dezgolite acum, e ușor să ți le imaginezi

năpădite de ﬂori trandaﬁrii. La venirea primăverii, probabil că

strada arată asemenea unui traseu de paradă, invadată de o

explozie de confe i trandaﬁrii, plutitoare.

Ajungem la colțul străzii și ne amestecăm în mulțimea ieșită

la cumpărături de Crăciun în ziua asta însorită. Peste tot în jurul

nostru, oamenii vorbesc între ei. Toate persoanele pe lângă care

trecem îi salută pe Daniel și pe Bobby.

Ne aplecăm capetele ca să intrăm într‑un mic și drăguț

magazin de înghețată, care oferă cu mândrie șapte arome. Un

televizor funcționează în spatele tejghelei. Pe ecran, Jimmy

Stewart aleargă pe străzile înzăpezite din Bedford Falls. Fata

care servește înghețată – o adolescentă frumușică, brunetă ca

pana corbului și care are un piercing în nas – ne zâmbește.

— Bună, Bobby! Ca de obicei?

Bobby îi aruncă un zâmbet larg.

— Mai e vorbă? Două cupe!

Fata se uită la Daniel. Roșeața și bâlbâială ei îmi reamintesc

cât de chipeș e tatăl lui Bobby. Nici măcar o adolescentă nu

poate rămâne indiferentă.

— Eu vreau cu praline și frișcă! spune el cu accentul lui

irlandez, care o face pe fată să zâmbească.

Sunt pe cale să comand o singură cupă cu înghețată și aluat

de gogoși într‑un con de zahăr, când imaginea unui avion

prăbușit umple ecranul televizorului.

Un crainic al unei televiziuni locale stă în fața epavei

carbonizate și relatează:

— Avionul s‑a prăbușit în pădurea aﬂată la nord‑est de localitatea

noastră. Supraviețuitorii au fost transportați la diferite spitale din

zonă, pentru îngrijiri. Autoritățile sunt în curs de a‑i identiﬁca și de a

le contacta familiile. Numele tuturor pasagerilor se regăsesc pe lista

acestui zbor.

„Slavă Domnului, toată lumea a supraviețuit!”

— Totuși, martorii spun că o femeie neidentiﬁcată a cumpărat în

ultima clipă un bilet la această cursă…

Panica pune stăpânire pe mine. Ei încearcă să mă găsească!

Fără să mă gândesc, bolborosesc:

— Iertați‑mă!

Trec pe lângă Daniel și Bobby, apoi ies valvârtej din magazin.

După ce ajung afară, mă prăbușesc pe o bancă din parcare și

mă las pe spate. Inima îmi zvâcnește cu o mie de bătăi pe minut.

Îmi ridic privirea chiar în clipa în care Daniel și Bobby ies din

magazinul de înghețată. Amândoi au fețele încruntate.

— Ești bine? mă întreabă Bobby.

Citesc teamă și îngrijorare în privirea lui. El e un băiat care a

aﬂat că viața se poate schimba într‑o clipită, că oamenii pot

exista acum, după care să dispară în minutul următor.

— Sunt bine, răspund eu.

Dar nu e adevărat. Nu sunt bine nici pe departe.

„Mă caută!”

Ce mă fac acum? Cât timp voi mai putea petrece în

anonimat?

„Geanta! Dacă mi‑au găsit geanta?”

— Ce s‑a întâmplat? întreabă Daniel, uitându‑se la noi.

Intru în panică și încep să tremur. Aș vrea să spun că nu mă

pot întoarce, dar cuvintele mele n‑ar avea nici un sens pentru

Daniel. Privesc în sus, îi văd ochii și îmi pierd stăpânirea de

sine. Ceva din felul în care se uită la mine îmi face inima să bată

și mai tare.

— S‑a întâmplat ceva? întreabă el.

Grija lui mă emoționează, ﬁindcă mult timp am fost cu

desăvârșire singură. Se pare că cea mai insigniﬁantă dovadă de

grijă mă ia prin surprindere. Sunt uluită de dorința mea subită

de a rămâne aici. Iar acum știu că nu mai am foarte mult timp la

dispoziție. Dacă mi se descoperă numele, o să trebuiască să mă

întorc acasă.

— Sunt bine! Chiar sunt!

Mă ridic în picioare, nesigură. Bobby vine lângă mine.

Pășim toți trei pe strada aglomerată. Vitrinele împodobite îmi

atrag atenția și îmi ocupă gândurile, pe care încerc să mi le

eliberez de povestea auzită la buletinul de știri. Din când în

când, intrăm în magazine și suntem întâmpinați cu amabilitate.

Oamenii se uită la noi, ne zâmbesc și ne urează Crăciun fericit.

Zeci de ﬂeacuri și de suveniruri îmi stârnesc curiozitatea;

printre ele se numără un ornament confecționat din cenușă de la

Muntele Sfânta Elena, un clopoțel de vânt făcut din cupru și din

scoici, un tricou pe care scrie „Ud și sălbatic în pădurea

tropicală”. Dar n‑am nici un ban la mine. Îmi spun că, la

plecarea mea din oraș, trebuie să revin la unele dintre

magazinele astea. Mai mult decât atât, o să vreau să adaug o

mulțime de broșuri, de ﬂuturași și de hărți în ﬁșetele mele de

acasă.

De acasă.

Alung un asemenea gând și încerc să mă întorc la bucuria pe

care o simt datorită zilei de azi.

Trecem prin dreptul unui mic restaurant cu o imagine de

Crăciun pictată pe ferestre, iar apoi prin fața unui magazin de

rame.

Bobby se oprește dintr‑odată.

Îi arunc o privire nedumerită.

— Bobby…?

El se uită lung la clădirea din dreapta noastră. E o superbă

biserică de piatră, cu vitralii și cu o ușă mare de lemn de stejar.

În curte se aﬂă o scenă a Nașterii Domnului.

Daniel se uită la ﬁul lui.

— Am putea intra ca să aprindem o lumânare pentru mama

ta!

Bobby clatină din cap și‑și scoate bărbia în față, cu un gest

plin de subînțeles. N‑are de gând să se miște.

— Atunci, poate că în Ajunul Crăciunului, spune Daniel cu

blândețe, apucându‑și ﬁul de mână.

În următoarea jumătate de oră, admirăm vitrinele de pe Main

Street, după care Daniel cumpără o găletușă cu pui prăjit și ne

așezăm la o măsuță de picnic din parc, ca să mâncăm. Bobby îmi

pune în față o farfurie de hârtie, șervețele și o furculiță, dar,

sinceră să ﬁu, nu mi‑e foame. Știrea aceea mi‑a tăiat pofta de

mâncare. Se pare că nu doar pe mine m‑a indispus mica noastră

excursie în oraș.

În cele din urmă, Daniel deschide o doză de cola și‑și întreabă

ﬁul:

— Deci, Bobby, vrei să vorbim?

Bobby își ațintește privirea în farfurie.

— Despre ce să vorbim?

— Despre faptul că ești furios pe Dumnezeu.

Băiatul ridică din umeri.

Daniel își privește ﬁul cu atenție. În acea singură privire, văd

o lume întreagă de emoții; un bărbat care știe cum să iubească.

— Aș vrea să te îmbrățișez, să știi!

Bobby se uită la tatăl lui, apoi la mine.

— O vreau pe Joy!

— Am putea merge împreună la biserică, spun eu în grabă.

Însă e prea târziu. Răul a fost făcut. Bobby m‑a ales din nou

pe mine în detrimentul tatălui său. Trebuie să fac repede ceva ca

să schimb atmosfera. Trebuie să‑i determin cumva pe amândoi

să‑și amintească ce înseamnă unul pentru celălalt și să‑și dea

seama că n‑au pierdut totul.

— Povestește‑mi despre cum a fost atunci când tu și tatăl tău

v‑ați dus la carnaval!

— Atunci când m‑a lăsat să păstrez eu restul? întreabă Bobby.

— Da, atunci! adeveresc, dând din cap ca să‑mi întăresc

spusele.

Bobby îi aruncă o privire lui Daniel.

— Îți aduci aminte de momentul acela, tati? De ziua în care

am mers la carnaval?

Doar de atât e nevoie – de un cuvânt rostit de Bobby – și

chipul lui Daniel se schimbă. Zâmbetul lui are darul de a‑mi tăia

respirația.

— Așa e, carnavalul s‑a ținut la târgul regional. Mă mir că îți

mai aduci aminte!

— M‑ai dus în cârcă.

— Iar tu mi‑ai vărsat suc în păr.

Bobby chicotește.

— Mami a spus că arătai ca un extraterestru, ﬁindcă erai mov

la față!

Deși privirea lui Daniel e nespus de blândă, ea mă surprinde

foarte tare. N‑am mai văzut un bărbat care să se uite la ﬁul lui

cu o dragoste atât de evidentă. Dacă Bobby înțelege cât e de

iubit, o să știe că e în siguranță pe lumea asta.

— Erai prea mic ca să poți urca în mașinuțe.

— Mi‑ai spus că oricum sunt prostești!

— Exact. Chiar așa și erau.

În tot restul timpului pe care ni‑l petrecem la masă, cei doi își

împărtășesc amintiri și povești, iar atunci când pornim înapoi

spre camionetă, își zâmbesc.

Pe drumul spre casă, ascultăm radioul. Randy Travis cântă cu

vocea lui catifelată „I’m Gonna Love You Forever and Ever”. În

timp ce cuvintele plutesc prin cabină, mă trezesc privindu‑l pe

Daniel.

Revenind la cabană, ne dăm seama că deja s‑a făcut ora șapte.

Bobby alergă imediat la televizor și pune un DVD la player. A

ales Cine este Moș Crăciun?.

Mă îndrept către camera mea.

— Unde te duci, Joy? întreabă Bobby.

— Tu și tatăl tău aveți nevoie să petreceți timp împreună. Ne

mai vedem…

— Nu! se supără Bobby, întorcându‑se către Daniel. Spune‑i,

tati! Invit‑o să vadă ﬁlmul împreună cu noi!

Trag aer în piept și aștept. Știu că Daniel o să mă lase să plec,

ca să‑l păstreze pe Bobby numai pentru el. Nici măcar nu‑i

nimic rău în asta.

— Te rog, șoptește Daniel zâmbindu‑mi, rămâi cu noi…

În clipa în care îi aud vocea catifelată, cu accent irlandez,

rostind acele ultime trei cuvinte, îmi dau seama cât de mult mi‑

am dorit ca el să mă roage să rămân.

— Desigur, răspund eu, sperând să nu par atât de disperată

pe cât mă simt.

Daniel și Bobby stau pe canapea, unul lângă celălalt. Eu mă

cuibăresc în fotoliul roșu din fața lor.

Stând acolo și ascultând râsul lui Bobby, îmi dau seama cât

de tăcut a devenit căminul meu. Dacă e să ﬁu sinceră – și de ce

aș minți acum? –, casa mea și a lui Thom a ajuns să ﬁe tăcută cu

mult timp înainte ca soțul meu să mă părăsească. Înainte ca el să

înceapă să se culce cu sora mea. Dacă e să mă gândesc

retrospectiv la căsnicia noastră, îmi dau seama că a fost destul

de tăcută încă de la început.

În ultima mea noapte la Bakersﬁeld, Stacey a avut dreptate.

Căsnicia mi se destrămase cu mult înainte ca ea, sora mea, să

apară în peisaj. Iată un adevăr pe care, în cele din urmă, pot să‑l

recunosc.

— Se îngrașă pen’ că e Moș Crăciun! țipă Bobby, bâțâindu‑se

pe canapea.

Bucuria lui e contagioasă; cât ai zice pește, eu și Daniel râdem

alături de el.

— E vremea să te duci la culcare, ﬂăcăule! spune Daniel.

Bobby începe să bombăne și să se smiorcăie, susținând că nu

e obosit, chiar dacă abia își mai poate ține ochii deschiși. Iar mie

îmi pare rău că seara s‑a terminat, îmi pare rău că trebuie să mă

confrunt cu perspectiva de a mă întoarce în camera mea.

Daniel îl ia în brațe pe Bobby și îl duce la etaj.

— ’Te bună, Joy, spune Bobby, somnoros. Ne vedem mâine‑

dimineață.

— Noapte bună, Bobby!

Vreau să mă ridic și să mă duc în camera mea. Vreau cu

adevărat, dar nu mă mișc din loc. Rămân în fotoliu, încolăcită

asemenea unei pisici, cu privirea ațintită la foc. Îmi atrag atenția

fotograﬁile de familie de pe polița șemineului. Merg la ea, iau

fotograﬁile și mă aplec asupra lor asemenea unui arheolog care

caută indicii în artefactele unei vieți. Cine a fost Maggie? De ce

s‑a încheiat căsnicia ei cu Daniel?

Mai târziu, atunci când aud pașii lui Daniel pe scară, îmi dau

seama că pe el îl aștept.

Vine în cameră și se oprește în fața focului. În combinația de

lumină portocalie și umbre întunecate, arată tras la față, cu totul

stors de vlagă. Stăm atât de aproape, încât ar ﬁ de ajuns o

mișcare cât de mică și ne‑am atinge.

— I‑am promis lui Bobby să cobor din nou. Se pare că trebuie

să vorbesc cu tine, nu știai?

— Mă bucur, îndrăznesc eu să răspund.

— Nu sunt prea vorbăreț în momentul de față, spune Daniel

cu o voce atât de stinsă, încât trebuie să mă aplec spre el ca să

înțeleg ce zice. E ciudat, ﬁindcă am fost de‑a dreptul gură‑spartă

pe vremea când hoinăream prin puburile din Dublin, în

tinerețile mele. Aș ﬁ fost în stare să pălăvrăgesc până când mă

învinețeam la față și cădeam sub masă, beat turtă.

— Se pare că unele lucruri pot să dispară cu desăvârșire.

Părți din noi, chiar.

Daniel oftează. Înclină din cap și întinde mâna către singura

fotograﬁe rămasă pe policioară, ascunsă acum în spatele

orașului miniatural de Crăciun. Ia fotograﬁa și și‑o apropie de

ochi. E o imagine a lui Maggie, una în care ea e tânără, frumoasă

și plină de viață.

N‑am idee ce aș putea spune sau face. Acum Daniel arată atât

de vulnerabil, atât de frânt, încât mi‑e teamă să vorbesc.

Pune fotograﬁa la loc și se așază în fața căminului.

— Așadar, Joy! exclamă el, însoțindu‑și cuvintele de un sunet

care seamănă cu un hohot de râs. Pesemne că ai putea să mă

ajuți și tu. Se pare că am fost un tată rău și un soț și mai rău.

Nici măcar nu m‑am gândit să aduc acasă un brad de Crăciun și

să‑l împodobesc. Nu m‑am gândit decât să găsesc o cale de a‑l

scoate pe Bobby din locul ăsta în care amintirile sunt atât de

neplăcute.

— Mutarea n‑o să‑i vindece inima frântă.

E unul dintre adevărurile pe care le‑am învățat din proprie

experiență. Fără să mă ridic din fotoliul pe care stau, mă aplec

spre Daniel. Cu o mișcare îndrăzneață, complet străină de ﬁrea

mea, îi ating coapsa. Adaug:

— Ca să‑și vindece inima, are nevoie de tine.

O încruntătură îi brăzdează fruntea.

— Ce naiba…

Mă retrag de îndată, regretându‑mi gestul.

— Îmi pare rău!

Daniel se ridică în picioare.

— Doctorul zice că, pentru binele lui Bobby, ar trebui să

vorbesc cu tine, dar…

Mă ridic și mă îndrept spre el, incapabilă să mă opresc.

Acum suntem unul lângă altul, aproape față în față. Îi simt

respirația lină, simt aroma de fum de lemn care i s‑a impregnat

în tricou.

— Daniel!

— Mă simt ca un prost nenorocit. Cum naiba să vorbesc cu

tine?

Fac un pas în spate.

— Îmi pare rău! N‑ar ﬁ trebuit să…

Ce? Să‑l ating? Să vorbesc? Să vin aici, de fapt? Nici nu știu ce

să‑i spun. Oare ce am făcut atât de rău?

El se întoarce cu spatele la mine și se îndreaptă spre cămin.

După ce stinge focul, continuă să pregătească totul pentru

noapte. Închide ușile și trage draperiile, iar încăperea se

cufundă în întuneric. Daniel dispare în capătul coridorului,

după care revine.

Aștept să‑și îndrepte privirea spre mine și încerc să‑mi dau

seama ce o să spun în acel moment. Cum o să‑i explic că am fost

idioată pentru o secundă, o femeie prinsă în plasa propriilor

nevoi și orbită de ele. Încerc să‑i deslușesc chipul în întuneric.

Zâmbește? Se încruntă? Nu‑mi dau seama.

După ce totul în jurul nostru ajunge să ﬁe întunecat și tăcut,

Daniel se îndreaptă spre scară. Îi aud pașii ușori pe covor și

cadența respirației. Mă aștept să se oprească undeva pe trepte,

să spună ceva, dar sunt dezamăgită. Urcă până în capătul

scărilor; la scurt timp, aud o ușă care se deschide și se închide,

după care rămân singură lângă foc, privind lung la fotograﬁile

unei familii care i‑a aparținut altei femei.

Avionul pierde altitudine.

— A luat foc… nu pune mâna…

— Fugiți!

Prea târziu.

„Sunt în aer, mă rostogolesc, țip… ne prăbușim…”

Mă trezesc țipând în bezna din camera mea. Pieptul mi‑e

zdrobit, iar fața, desﬁgurată. Nu pot să‑mi mișc picioarele.

Sunt paralizată.

Nu. Visez.

Îmi duc mâna la piept și apăs până când îmi simt bătăile

inimii. Rapide, dar regulate.

Sunetul vocii mele, care iese de undeva din întunecimea

camerei, mă liniștește.

— Ești bine!

Cu picioare tremurânde și nesigure, merg la fereastră și o

deschid. Mirosul de pin îmi mângâie obrajii și mă înviorează

imediat.

Sunt aici. Trăiesc.

Stropi de ploaie bat în pervaz și îmi cad pe față, răcorindu‑mi

pielea. Încetul cu încetul, simt cum mă liniștesc.

Imaginile de coșmar se estompează, mi se furișează înapoi în

subconștient.

Rămân locului, cu privirea ațintită la îmbinarea strălucitoare

dintre ploaie și lumina lunii, până când mâinile mi se opresc din

tremurat și pot respira iarăși normal.

Aud pași la etaj, înainte și înapoi. Mai e cineva care nu poate

dormi.

Daniel.

Aș vrea să merg la el și să‑i spun pur și simplu:

— Nici eu nu pot dormi!

În schimb, plec de la fereastră și revin în patul meu îngust și

gol.

Ceața, translucidă și fragilă asemenea unui strat de voal de

mătase, plutește în dreptul ferestrei mele, estompând pădurea

din depărtare. Totul e ascuns în abur; arborii înalți de șaizeci de

metri par bizar de fragili. Chiar și timpul pare elastic; zilele și

nopțile trec cu o viteză aproape incredibilă. Știu că asta se

întâmplă tocmai pentru că vreau ca timpul să se scurgă mai

încet.

În dimineața asta, stând la fereastră și privind curtea, văd

umbre care se mișcă printre copaci. Nu mă surprinde faptul că

Bobby își vede mama într‑o asemenea lume cu contururi

estompate. O atmosferă din alt tărâm domnește în pădurea de

aici. Și mai știu și cât de ușor e să vezi ceea ce vrei să vezi.

Înainte ca Thom să mă trădeze și să mă părăsească, am știut

timp de aproape un an întreg că el era nefericit. Și eu, la fel. Dar

am făcut și noi ceea ce face toată lumea – am închis ochii și am

crezut că, dacă n‑o mai vedeam, problema nu mai exista.

Știam că el vorbea cu Stacey despre necazurile noastre.

Dacă aș ﬁ privit cu atenție în loc să mă uit fugitiv, n‑aș mai ﬁ

fost atât de surprinsă de felul în care s‑a sfârșit căsnicia mea.

Iată promisiunea pe care mi‑o fac de Anul Nou: o să ﬁu

sinceră cu mine însămi. O să‑mi țin ochii deschiși. O să văd ceea

ce există cu adevărat, nu doar ceea ce doresc eu să văd.

După ce fac un duș, mă îmbrac cu vechile mele haine și îmi

iau aparatul de fotograﬁat.

Recepția e cufundată în tăcere, inundată de umbre de

culoarea ceaiului.

Trec prin dreptul șemineului întunecat.

Camioneta lui Daniel nu mai e la locul ei. Nu‑i de mirare că

locul ăsta e atât de liniștit.

Tihnit.

Așa e liniștea de aici. Spre deosebire de casa mea, unde, în

ultimul an, liniștea a fost precum tăcerea din momentul în care

tragi aer în piept ca să scoți un țipăt.

Liniștea și ceața m‑au îndemnat să ies afară. Stau în curte și

privesc lacul argintiu din depărtare. Prin abur, cheiul arată

aproape translucid, o linie trasată cu cărbunele în fața valurilor

cu vârfuri cenușii.

Am nevoie de o fotograﬁe cu imaginea asta. Poate chiar de

mai multe.

Ridic aparatul de fotograﬁat în dreptul feței și mă chinui să

focalizez o lume neclară. Abia după ce trag câteva cadre, îmi

dau seama cât mi‑e de frig. Dezamăgită, mă întorc la căldura

din casă. Dar simt nevoia să mă plimb prin ceața cea sideﬁe.

„Aș putea împrumuta o haină!”

De ce nu? Am intrat neinvitată în cabană; am luat din

mâncarea lor. Cu siguranță că mă port de parcă aș ﬁ la mine

acasă. În plus, Bobby și Daniel au plecat. Desigur că nici unul

dintre ei nu s‑ar supăra dacă folosesc o jachetă vreme de o oră

sau două.

Îmi ia ceva timp ca s‑o caut, dar în cele din urmă găsesc un

dulap de haine aproape de ușa din spate. Acolo e o harababură

de pardesie, de pulovere și de pelerine de ploaie galbene. Iau un

pulover voluminos, de culoare turcoaz, tricotat cu îndemânare,

și mă strecor în el. E imens pe mine, dar îmi ține de cald.

Tot restul zilei, explorez colțul ăsta magniﬁc de paradis și fac

șaptesprezece fotograﬁi – cu oglindirea soarelui în lac, cu o

lebădă care își ia zborul, cu o pânză de păianjen transformată

într‑un colier de picături de rouă. Până la amiază, îmi imaginez

cum o să înrămez printurile și cum o să le expun.

Mă gândesc că o să le pun în camera mea de zi, deasupra

canapelei. În ﬁecare zi din câte o să mai trăiesc pe pământ, o să‑

mi ridic privirea la fotograﬁi și o să‑mi amintesc de aventura

asta. În cele din urmă, pe la ora două, foamea mă face să mă

întorc în casă.

Tocmai ce termin de mâncat un sendviș, când aud camioneta

urcând panta. Curăț repede urmele și alerg la recepție, ca să‑i

întâmpin. E caraghios, știu asta, poate chiar stupid, dar nu‑mi

pasă. Le‑am dus dorul astăzi.

Bobby dă buzna înăuntru.

— Joy!

Ador felul în care îmi rostește numele; o face ca și cum mi‑ar

ﬁ dus dorul întreaga zi.

— Bună, Bobby! spun eu, uitându‑mă înapoia lui și

căutându‑l din priviri pe Daniel, care își face apariția un

moment mai târziu, arătând atât de chipeș încât mi se taie

respirația.

Bobby aleargă la mine.

— În seara asta mergem pe plajă!

— Trebuie să plecăm în vreun sfert de oră, spune Daniel. Așa

că ai face bine să te grăbești!

El se uită la mine. Un ﬁor îmi urcă pe șira spinării.

— Sunt invitată?

Bobby chicotește.

— Bineînțeles!

— Luați‑vă niște jachete, ne îndeamnă Daniel. E frig afară.

Mă hotărăsc să acționez rapid, ca nu cumva Daniel să se

răzgândească. Simțindu‑mă ca o adolescentă la prima întâlnire,

alerg înapoi în camera mea și recuperez puloverul acela tricotat,

voluminos. Sunt sigură că e suﬁcient de călduros.

În două minute, sunt înapoi în hol, alături de Bobby.

— Te‑ai spălat pe dinți? îl întreabă Daniel pe ﬁul lui.

Răspundem amândoi în cor:

— Da!

La sunetul râsului nostru, Daniel zâmbește, iar pe mine mă

topește imaginea asta. Zâmbetul îl face să pară cu zece ani mai

tânăr și mă ajută să‑mi fac o idee despre cum arăta el pe vremea

când făcea scandal în barurile din Dublin.

— Haideți, atunci!

Își aruncă un rucsac pe umăr și iese din casă. Eu și Bobby îl

urmăm la scurt timp, râzând în continuare. De ani întregi nu m‑

am mai simțit atât de liberă și mă întreb ce au atât de special

locul ăsta și oamenii lui. Aici, alături de Daniel și de Bobby,

devin atât de ușor varianta mea mai tânără, acea femeie în care

mi‑am imaginat că aveam să mă transform odată devenită adult.

Semăn mai mult cu mama mea – liberă, iubitoare, relaxată. La

Bakersﬁeld, în acel oraș uscat și prăfuit, am fost o ﬂoare care se

stingea încetul cu încetul; în umiditatea și ceața acestei catedrale

verzi, simt cum înﬂoresc.

Odată ajunși în camionetă, dăm drumul la radio și cântăm

alături de Bruce Springsteen. „Baby, I Was Born to Run” sunt

dintr‑odată cele mai pline de sens cuvinte pe care le‑am cântat

în viața mea. Înainte ca melodia să se sfârșească, intrăm pe o

autostradă veche, cu două benzi. Pe o distanță de mai mulți

kilometri, suntem înconjurați de copaci. Apoi ajungem într‑o

zonă de exploatare, aﬂată în inima pădurii mărețe. De o parte și

de cealaltă a drumului se întind hectare de teren defrișat. N‑au

mai rămas decât plante minuscule, sădite recent, și panouri cu

anunțuri care vorbesc despre reîmpădurire și regenerare.

— E trist! spun eu. De parcă toți copacii ăștia tineri n‑ar ﬁ cu

nimic diferiți de cei bătrâni.

Bobby își înclină capul ca să mă privească.

— Ce vrei să spui?

— Trăiți într‑una dintre puținele păduri bătrâne care au mai

rămas pe planetă. E o crimă să dobori copaci care au trăit două

sute de ani.

— O să meargă la închisoare? întreabă Bobby.

— Cine? vrea să știe Daniel, semnalizând și încetinind.

— Tăietorii de lemne care au doborât copacii bătrâni.

— O, nu, răspunde Daniel încruntându‑se, în timp ce virează

pe un alt drum.

— Nu e chiar o crimă propriu‑zisă, spun eu. E doar trist.

— După ce mă fac mare, o să protejez copacii bătrâni, spune

Bobby înclinând din cap de parcă ar ﬁ luat o decizie serioasă și

implacabilă.

— Cum a început conversația asta? întreabă Daniel.

Tocmai sunt pe cale să răspund, când facem un viraj, iar apoi

parcăm.

Iată‑l în fața noastră: Oceanul Paciﬁc.

Întinderea uriașă și învolburată de apă albastră și cerul

cenușiu nu se compară cu litoralul din sudul Californiei, cu care

sunt eu obișnuită. Aici nu‑i nici urmă de nisip ﬁn și de valuri pe

care să se poată face surf. Și nici de plase de volei instalate la

ﬁecare sută de metri.

Aici plaja e la fel de sălbatică precum pădurea. Și la fel de

străveche. Chiar de la distanța la care se aﬂă mașina noastră,

valurile care se sparg de mal sună ca răgetul unui leu.

— Uau! spun eu, lăsându‑mă pe spate.

— Nici tata n‑a mai fost vreodată pe plajă seara, spune

Bobby. Eu și cu mami mergeam în ﬁecare marți seară, după

baseball.

— Mă bucur să ﬁu aici! spune Daniel, iar eu nu‑mi dau seama

dacă vorbește cu nostalgie sau cu regret, sau dacă îi e dor de

fosta lui soție. Joy a ta ce părere are? Îi place la plajă?

Bobby se întoarce înspre mine.

— Ei, bine?

— Îmi place foarte mult plaja, răspund, privind proﬁlul lui

Daniel.

— Știam eu, spune Bobby, agitându‑se pe bancheta mașinii.

Adoră marea!

Mă simt inundată de o lumină interioară. Nu știu cum altfel

să descriu sentimentul. Daniel își înșfacă rucsacul și îl ajută pe

Bobby să iasă din mașină. Băiatul o zbughește imediat înaintea

noastră, de‑a lungul plajei.

— Nu te apropia prea mult de apă, amice! strigă Daniel.

Mă strecor lângă el.

Plaja e minunată. Un soare rotund și incandescent atârnă pe

un cer albastru‑verzui. Fâșii aurii luminează valurile. N‑am mai

văzut până acum pe nici o plajă atât de mult lemn adus de ape

și sunt și foarte multe bețe. Apoi văd o grămadă haotică de

bușteni argintii, ramuri albite, tăiate și lustruite până la

perfecțiune. Multe dintre ele au peste treizeci de metri lungime.

Copacii de‑a lungul drumului au fost sculptați de vânt și

arată ca niște bonsai gigantici.

— Tată, zmeul meu! țipă Bobby, alergând înapoi spre noi.

— Așteaptă o clipă! răspunde Daniel, care stă aplecat și

încearcă să facă un foc.

În câteva momente, micul cerc de lemne și de ziare e cuprins

de ﬂăcări. Stau pe un buștean, lângă foc, privindu‑l pe Daniel

cum își învață ﬁul să înalțe un zmeu. Până când învață Bobby,

după‑amiaza e pe trecute. Nori portocaliu‑neon brăzdează un

cer albastru ca în miez de noapte.

— Uite, tati! Uite, Joy! L‑am făcut să zboare!

— Bravo! Aleargă mai repede! îl îndeamnă Daniel râzând,

după care se așază lângă mine.

E atât de aproape, încât îi simt căldura trupului.

— Ce bine ar ﬁ fost dacă mi‑aș ﬁ adus aparatul de fotograﬁat!

spun eu.

Bobby aleargă spre noi, târând în urma lui zmeul care saltă

deasupra nisipului grunjos.

— M‑ați văzut?

— Da! răspund eu. N‑am mai văzut pe nimeni care să înalțe

atât de frumos un zmeu!

Zâmbetul lui e atât de strălucitor, încât îi luminează ochii

închiși la culoare. Se trântește pe nisip și se târăște până când

ajunge lângă noi. Încetul cu încetul, zâmbetul îi dispare de pe

față.

Se așterne tăcerea, întreruptă doar de trosnetul focului și de

vuietul valurilor.

— Ai ceva pe suﬂet, amice? întreabă Daniel.

Bobby lovește nisipul cu piciorul, după care își ridică

privirea.

— Dacă ne mutăm la Boston, cum o să ne mai petrecem serile

la plajă?

— Aha, deci te frământă mutarea?

Bobby îmi aruncă o privire fugară. Eu înclin din cap,

încurajator. Băiatul inspiră adânc și spune:

— Vreau să rămân aici, tată!

— Știu că asta îți dorești, Bobby.

— Tu ai fost cel care a ales locul ăsta!

— Așa e. Lucrurile stăteau altfel pe atunci.

Reamintirea felului în care li s‑au schimbat viețile îi reduce

pe amândoi la tăcere. După o pauză lungă, Bobby spune:

— Povestește‑i lui Joy cum ai găsit locul ăsta!

Îl aud pe Daniel suspinând în noapte. Sunt destul de sigură

că povestea aceea nu e una pe care să vrea s‑o spună. Se apleacă

și‑și sprijină coatele de coapse. Umbrele și lumina focului i se

oglindesc pe chip.

— Am locuit la Boston, într‑o casă care era foarte aproape de

cea a bunicilor tăi. Mama ta a fost managerul raionului de

cosmetice de la Macy’s, iar eu îmi petreceam zilele – și prea

multe nopți – la cel de‑al treisprezecelea etaj al clădirii Beekman.

Visam la copaci înalți și la lacuri pline de pești. Visam ca eu, tu

și mama ta să putem ﬁ mereu împreună, să nu mai trăim o viață

în care să ﬁm separați unii de alții de dimineață până seara. Într‑

o zi am citit despre casa asta din statui Washington, o pensiune

aﬂată în faliment, care era de vânzare.

— Și am cumpărat‑o pur și simplu, spune Bobby. Nici măcar

n‑am venit s‑o vedem mai întâi.

— Chiar așa am făcut, spune Daniel, iar de data asta sunt

sigură că simt melancolie în vocea lui. Ne‑am împlinit visul, nu?

— Da, ni l‑am împlinit!

În tăcerea care urmează, știu că Bobby și Daniel se gândesc la

cât de mult s‑au îndepărtat unul de celălalt, însă mie mi se pare

că au devenit mai apropiați. Nu e nevoie decât ca ﬁecare dintre

ei să facă un mic pas ca să se poată întâlni la mijloc.

Mă întorc cu fața către Daniel. Suntem aproape acum. Văd

granulele minuscule de nisip și ﬁrele de cenușă care i s‑au lipit

de piele și de păr. Ochii aceia verzi se uită la mine cu o

intensitate tulburătoare. Îmi dau seama că Bobby e în spatele

nostru și ne privește.

— Înțeleg de ce te‑ai îndrăgostit de locul ăsta. E magic!

— Așa zicea și mama mereu, spune Bobby, iar eu îi simt

tristețea din voce. De ce? întreabă el pe un ton agitat. De ce

trebuie să ne mutăm?

Daniel își coboară ochii și‑și privește mâinile, de parcă

răspunsul ar ﬁ în pielea și în oasele lor.

— Îmi doresc să ai parte de tot ce e mai bun, Bobby!

— Locul ăsta e cel mai bun!

Daniel se uită la ﬁul lui.

— Cum aș putea să am grijă de locul ăsta de unul singur? Nu

știu nimic despre pescuit și despre altele asemenea!

E o întrebare la care pot eu să‑i răspund.

— Sunt zeci de cărți din care poți învăța. Am citit multe

dintre ele. Dacă mă duci la biblioteca locală, te pot ajuta să le

găsești.

— Mami mi‑a spus că tu ești deștept! exclamă Bobby pe un

ton acuzator.

— Așa îmi place să cred, răspunde Daniel zâmbind.

— Atunci, învață! îl îndeamnă Bobby.

— Uite cum facem, spune Daniel în cele din urmă, o să mă

gândesc cum ar ﬁ să rămânem, dacă și tu o să te gândești la

plecare.

Se uită unul la celălalt, tată și ﬁu, iar, în lumina estompată a

zilei și a focului, sunt uimită de cât de mult seamănă.

— Bine, spune Bobby, solemn.

— Bine, încuviințează și Daniel. Iar acum, ce ai zice de niște

hotdogi și de niște bezele înainte ca soarele să ne părăsească

deﬁnitiv?

În ora care urmează, pe măsură ce soarele coboară lent pe cer,

iar stelele își fac apariția în noapte, frigem hotdogi, facem

sendvișuri cu bezele și ne plimbăm de‑a lungul apei. Am

stomacul plin după gustarea târzie pe care am luat‑o și nu mai

pot mânca altceva, dar lipsa apetitului nu‑mi tulbură bucuria pe

care mi‑o produce focul. De la un radio cu baterii cocoțat pe un

buștean așezat în spatele focului, se aud melodii drăguțe una

după alta. Deseori cântăm și noi. Vocea lui Daniel e melodioasă

și curată, iar câteodată mă lasă fără cuvinte. Într‑un târziu, ne

strângem lucrurile. Tocmai în clipa în care suntem gata de

plecare, începe o versiune frumoasă a lui „The Way You Look

Tonight”.

După felul în care fredonează Daniel și după duritatea vocii

lui, îmi dau seama că melodia are o însemnătate deosebită

pentru el.

— Ai mai cântat cântecul ăsta! spune Bobby.

— Așa e.

— Dansează cu Joy!

Îmi țin respirația, uimită.

— Nu cred, spune Daniel, având grijă să nu se uite la mine.

— Te rooog! îl imploră Bobby, privindu‑ne. Faci asta pentru

mine?

Stau în întuneric, dinapoia strălucirii focului care e pe cale să

se stingă. Daniel e pe partea opusă. Fața îi e acoperită în

întregime de umbre și de o lumină portocalie. Nu‑i pot vedea

ochii, dar știu că nu zâmbește.

— Ea e chiar acolo, tati! spune Bobby, arătând spre mine.

Știu că nu e suﬁcient de întuneric aici ca să mă fac nevăzută.

— Nu, nu e nevoie… încep eu, dar mă opresc brusc.

Daniel vine spre mine cu mâna întinsă.

Îl prind de ea și pășesc în cercul format de brațele lui.

Căldura atingerii lui mă face să oftez; e un sunet pe care, dacă aș

putea, l‑aș lua înapoi. În întunericul de aici, e prea puternic,

prea gâfâit.

Ne mișcăm împreună cu legănări stângace; mă întreb dacă și

pentru ei a trecut la fel de mult timp cât a trecut și pentru mine.

— N‑am fost niciodată o mare dansatoare, spun eu ca și când

aș vrea să‑i dau o explicație.

E mai degrabă un eufemism. Thom refuza pur și simplu să

danseze.

Simt privirea lui Daniel ațintită asupra mea.

— Nu‑ți văd picioarele, dar aș putea pune pariu că o sa calc

pe ele, spune el, însoțindu‑și vorbele de un râs nervos.

Mă simt tânără și ocrotită în brațele lui. Ne găsim cu ușurință

ritmul și ne mișcăm împreună de parcă am ﬁ dansat împreună

vreme de ani de zile.

Deasupra capetelor noastre, la dreapta, o stea se rostogolește

pe cer, lăsând o dâră albă în urmă.

— Pune‑ți o dorință, șoptește Daniel.

Răspunsul meu e „Tu!”, dar asta‑i ridicol. Nu cred că aș

suporta dacă el ar râde acum de mine, așa că spun:

— Vreau s‑o iau de la capăt.

Muzica se oprește, iar Daniel îmi dă drumul. Trebuie să fac

un efort ca să nu mă întind spre el. Știu că toată noaptea o să mă

gândesc la momentul ăsta, la atingerea lui.

În spatele nostru, Bobby oprește radioul și ne aduce din nou

la realitate. Acum nu se mai aud decât vuietul valurilor și

trosnetul focului.

— Eu știu ce‑mi doresc, tată! Care e dorința ta?

Daniel nu răspunde imediat. În cele din urmă, se uită la mine

și spune:

— Ar ﬁ frumos s‑o iau de la capăt.

Mă uit insistent la Daniel, incapabilă să‑mi îndrept privirea în

altă parte, incapabilă să mă opresc din a mă gândi:

„Cum ar ﬁ dacă…?”

Cum ar ﬁ dacă m‑aș putea îndrăgosti din nou și aș lua‑o de la

capăt? Cum ar ﬁ dacă locul ăsta ar deveni casa mea?

— Haideți să mergem! spune Daniel în cele din urmă. Ne‑am

pierdut lumina.

Atunci eu mă gândesc: oare chiar așa să ﬁe? Oare ne‑am

pierdut lumina, sau poate că abia am întrezărit‑o pentru prima

oară? Tot ce știu e că, atunci când urc în camionetă împreună cu

bărbatul ăsta și cu ﬁul lui, zâmbesc.

Dintr‑odată, știu ce am așteptat toți anii ăștia, de ce am

adunat broșuri și cărți și am făcut poze cu diverse locuri.

Mi‑am dorit să am parte de un nou început, am visat la asta.

Iar acum, în sfârșit, știu unde vreau să ﬁu în clipa în care

încep această nouă fază a vieții mele.

Toată noaptea, stau întinsă în pat și mă gândesc la Daniel.

Derulez în minte, iarăși și iarăși, dansul nostru. Felul în care m‑a

privit Daniel, în care m‑a ținut în brațe, în care mi‑a șoptit:

„Pune‑ți o dorință”… Cu cât noaptea se stinge înspre răsărit,

totul capătă patina strălucitoare a unei povești.

Tocmai mă trezeam, când aud un zgomot.

Zgomot de pași pe scări.

„Daniel.” Recunosc sunetul.

Arunc așternuturile deoparte și mă dau jos din pat. Alerg

repede în baie și mă îmbrac. Apoi mă uit cu precauție pe după

ușa camerei.

O lumină e aprinsă la recepție.

Pășesc în tăcere pe mocheta de pe coridor. Ajung la recepție,

dar nu găsesc pe nimeni. Îmi ia o secundă să observ că ușa de la

intrare e deschisă.

În ceața purpurie a zorilor timpurii, îl văd pe Daniel stând în

curtea din față. De data asta, nici măcar nu mă gândesc să dau

înapoi. Acum o iau de la capăt. Ăsta‑i noul meu început.

Aproape că am ajuns lângă el, când îl văd pe Bobby, care se

aﬂă în capătul pontonului. Vorbește cu aerul. Chiar și așa, de la

distanță, îmi dau seama că plânge și țipă.

Daniel scoate un sunet. În dimineața asta cețoasă, sunetul e

distorsionat, prelungit, până când ajunge să semene cu un

suspin.

Îmi pun mâna pe brațul lui.

— Sunt aici, spun eu.

Tremură atunci când îl ating, dar nu se întoarce ca să mă

privească.

— O, Doamne, cât o să mai dureze treaba asta?!

Adevărul e că pentru totdeauna și nu pentru mult timp,

— Bobby o să stea de vorbă cu ea până când n‑o să mai simtă

nevoia.

Stăm acolo, unul lângă celălalt. Pe ponton, Bobby își strigă

mama.

— O să ﬁe bine, spun eu în șoaptă. Are un tată care‑l iubește.

Pentru mine ar ﬁ contat enorm să am și eu un astfel de tată.

Atunci când a murit mama, vreau să spun. N‑am avut‑o decât

pe sora mea.

Dintr‑odată, îmi amintesc de înmormântarea mamei și de cât

de devastată am fost atunci. Sprijinul meu a fost Stacey, care m‑

a ajutat să n‑o iau razna. În perioada îndelungată în care mama

a bolit, sora mea a fost cea care mi‑a dat putere.

Stacey.

E pentru prima oară când gândul la ea nu mă face să tresar.

Amintirea nu‑mi provoacă durere, ci mai degrabă mă eliberează

de povara nostalgiei. Mi‑a fost dor de sora mea; iată unul dintre

multele adevăruri de care am fugit.

Bobby vine în fugă spre noi.

Daniel îngenunchează pe dată.

— Sunt aici, amice!

Bobby se oprește brusc. Lacrimile îi scaldă obrajii, iar ochii îi

sunt roșii.

— N‑a venit. Am strigat‑o din nou și din nou!

— Of, Bobby, spune Daniel, ștergând lacrimile de pe obrajii

ﬁului său.

Îmi dau seama că se chinuie să găsească cuvintele potrivite ca

să‑l aline. Știm amândoi că Bobby trebuie să renunțe la mama

lui imaginară, însă depășirea unui astfel de moment n‑are cum

să nu ﬁe dureroasă.

Daniel îl trage pe Bobby în brațele lui și îl ține strâns la piept,

șoptind cuvinte într‑o limbă ritmată și melodioasă, pe care n‑o

înțeleg.

Bobby îl privește.

— Dar sunt speriat!

— De ce?

— Să nu cumva s‑o uit, răspunde Bobby cu glas șoptit și trist.

Daniel închide ochii pentru o clipă, iar reacția lui mă face să‑

mi dau seama cât e de rănit de dezvăluirea făcută de ﬁul lui.

După ce deschide ochii, văd în ei strălucirea lacrimilor.

— Ar ﬁ trebuit să fac asta cu mult timp în urmă, murmură el.

— Ce?

Daniel îl ia pe Bobby în brațe și îl duce în casă.

— Așteaptă aici! spune el lăsându‑l pe Bobby pe canapea, iar

apoi aleargă la etaj.

Bobby pare atât de mic acolo, pe canapea, cu obrajii aceia

strălucitori și cu un dinte din față care‑i lipsește!

— Am făcut ceva greșit? mă întreabă el.

Mă așez lângă șemineu, în fața lui. Nu stau lângă el ﬁindcă

vreau să mă audă. Să mă asculte.

— Povestește‑mi despre ea!

— Despre mami?

Vocea îi tremură, dar văd cum începe să zâmbească. Mă

întreb de când aștepta să‑l întrebe cineva asta.

— Îi plăcea rozul. Și vorbea foarte repede.

Zâmbesc, la rândul meu. Îmi aduc aminte de mama, care

horcăia atunci când râdea. Odată, pe vremea când eram mică, a

râs atât de tare, încât i‑a bufnit laptele pe nas. E o amintire pe

care până acum am crezut‑o pierdută.

— Mama mă săruta pe frunte ca să vadă dacă aveam febră.

Îmi plăcea mult atunci când făcea asta, spun eu.

— Ori de câte ori se gătea pentru o ocazie specială, mama își

punea ﬂuturi în păr.

Mă aplec spre el.

— N‑o s‑o uiți, Bobby, crede‑mă!

— O să mă părăsești și tu, nu‑i așa? Exact ca ea!

Întrebarea – și resemnarea tristă din vocea lui – mă

întristează și pe mine. Știu că n‑ar trebui să‑i promit nimic,

ﬁindcă viața mea e întoarsă pe dos în momentul ăsta, iar

lucrurile pe care mi le doresc mi‑ar putea depăși puterile, dar

nu pot să stau pur și simplu aici și să nu spun nimic.

— Am o altă viață în California.

— O să‑ți iei rămas‑bun, nu? N‑o să dispari pur și simplu!

Oricât de încurcată ar ﬁ viața mea, promisiunea asta e ușor

de făcut. N‑aș pleca niciodată fără să‑mi iau rămas‑bun.

— Promit.

Daniel coboară pe scară. Ține în mână un album foto

maroniu, voluminos, și o cutie de pantoﬁ.

Mă ridic, iar picioarele îmi tremură, E un moment intim, eu

n‑am ce căuta aici.

— Ar trebui să plec. Am…

— Nu pleca, mă roagă Bobby. Spune‑i, tati! Spune‑i lui Joy să

rămână!

— Te rog, Joy! exclamă Daniel trăgându‑l pe Bobby aproape

de el. Nu pleca!

Felul în care a spus „te rog” mă face să rămân prizonieră; dar

și gândul că Bobby e fragil acum. Ocolesc măsuța de cafea

improvizată și mă așez lângă Daniel.

— Fă‑i loc să stea, tată!

Daniel se trage mai aproape de ﬁul lui.

— Am suﬁcient loc, spun eu.

Bobby își ridică privirea către tatăl lui.

— Joy spune că mereu o să‑mi amintesc lucruri despre mami.

Ca, de pildă, agrafele cu ﬂuturi pe care le purta. Și felul în care

îmi dădea pupici înainte de culcare, cu buzele țuguiate.

— Cu buzele țuguiate? repetă Daniel cu glas răgușit.

Îmi dau seama că acum și el se gândește la ea.

— Mereu greșea versurile de la cântecul cu Winnie de Pluș.

Vocea lui Bobby e mai puternică acum, mai puțin șovăitoare.

— Rugăciunile ei de seară țineau o veșnicie, spune Daniel

zâmbind. Blagoslovea pe toată lumea pe care o cunoștea,

adaugă el privindu‑l pe Bobby. Iar pe tine te‑a iubit, amice!

— Și pe tine.

— Da, așa e.

Daniel pune albumul foto pe genunchi și îl deschide.

Înăuntru sunt o serie de fotograﬁi alb‑negru; în ele se vede un

băiat care joacă „Lovește conserva” pe străzi pline de praf, care

se plimbă cu o bicicletă ruginită și care stă, cu un zmeu în mână,

pe un gard de piatră. Părul băiatului e negru ca smoala și are

nevoie de serviciile unui frizer. „Daniel.”

Mai e o fotograﬁe cu o stradă sordidă și cu un bar care se

numește Pig‑and‑Whistle.

— Ei sunt bunicul și bunica, spune Bobby arătând spre cuplul

care stă în fața ușii de lemn a barului. Acum locuiesc la Boston.

— Încă mai umblă brambura prin baruri, spune Daniel,

râzând, în timp ce trece la pagina următoare.

„Maggie.”

Fața ei se uită în sus la noi, încadrată de dantela vălului de

mireasă. Arăta tânără, strălucitoare, nemaipomenit de fericită.

Zâmbetul ei ar ﬁ putut să ilumineze Staples Center.

Nu pot să nu mă gândesc la albumul meu de nuntă, bine

ascuns în biblioteca de la etajul casei mele, plin de praful anilor

pierduți. Mă întreb dacă măcar mi‑aș mai recunoaște imaginea

din tinerețe, sau dacă mi‑aș privi imaginile propriei vieți

asemenea unui arheolog care studiază artefacte ale unei rase

dispărute.

Și cum rămâne cu Stacey? Pot, oare, să nu merg la nunta ei, să

nu iau parte la cel mai important eveniment al vieții ei? Mereu

am fost una lângă alta în momentele esențiale din viața noastră.

Nu asta înseamnă să ai o familie? Chiar și atunci când suntem

fragili, când suntem trădați și sângerăm, suntem legați unul de

celălalt.

Las gândurile astea la o parte și mă concentrez la fotograﬁile

din albumul lui Daniel.

Următoarele câteva pagini conțin zeci de fotograﬁi de la

nuntă. Daniel le răsfoiește fără să comenteze; îl aud cum răsuﬂă

ușurat atunci când ajunge la ﬁnal.

— Ăsta sunt eu, spune Bobby arătând spre prima fotograﬁe a

unui bebeluș atât de mic, încât fața lui arată asemenea unei

monede roz de douăzeci și cinci de cenți.

— E ziua când te‑am adus acasă de la spital.

— Dar mami plânge!

— Pentru că te iubea atât de mult.

Daniel dă în continuare paginile și, pe măsură ce povestește

despre familia lor cu accentul acela irlandez plin de

muzicalitate, cu ﬁecare moment ce trece și cu ﬁecare silabă ce

sună ca versul unui cântec, îi văd apropiindu‑se din ce în ce mai

mult… pe băiatul ăsta cu inima frântă și pe bărbatul care‑l

iubește.

— Aici e primul tău prieten, vărul tău, Sean… prima ta

petrecere aniversară… ziua în care ai spus „mamă”.

Observ că de la o vreme în ﬁlele albumului se găsesc din ce în

ce mai puține fotograﬁi cu Daniel și nici una cu el și cu Maggie.

Restul albumului e numai despre Bobby.

Știu cum se poate întâmpla un astfel de lucru. Nu dintr‑

odată, ci câte puțin în ﬁecare zi. Nu‑ți mai dorești să

imortalizezi ﬁecare minut dintr‑o viață nefericită. La

Bakersﬁeld, am un sertar întreg de albume similare. Cele mai

vechi dintre ele sunt cu mine și cu Thom, iar cele mai recente

sunt aproape numai peisaje.

Înainte ca Daniel să ajungă la ultima pagină, Bobby a adormit

ghemuit, aproape de tatăl lui.

— Joy… spune Daniel în șoaptă.

Atunci când îmi rostește numele, murmurat în tăcerea dintre

noi, oftează și zâmbește.

— Sunt aici, spun eu, așteptând mai mult.

El nu adaugă nimic, așa că mă hotărăsc să ﬁu îndrăzneață.

— Poate că eu și cu tine… spun, aplecându‑mă spre el.

Nu știu cum să continui, cum să cer ceea ce‑mi doresc, dar nu

contează. Am mers prea departe, am dezvăluit prea multe.

Daniel clatină din cap și se trage mai departe de mine.

— Cred că am înnebunit! spune el fără să mă privească. Apoi

se ridică de pe canapea și îl duce pe Bobby în brațe până la

scară.

Ce‑o ﬁ fost în capul meu să spun „eu și cu tine”, având

fotograﬁile soției lui defuncte între noi?

Ca întotdeauna, sunt o maestră a sincronizării. Sunt singură.

Din nou.

CAPITOLUL 7

Încerc să adorm din nou, dar, după spectacolul de care am

avut parte cu noaptea în cap, mi‑e imposibil. Pe la ora șapte,

renunț și merg să fac un duș. Apoi mă duc la bucătărie și caut

cafea. Aud sunet de pași pe scară și apoi la recepție. Întorc capul

și îl văd pe Daniel intrând în bucătărie. Pare tras la față, obosit.

Cearcănele din jurul ochilor îi sunt atât de adânci și de

întunecate, încât par desenate cu cărbune.

Se uită la mine și la cafetieră, în ordinea asta, și zâmbește.

— A, cafea!

— Se pare că avem în comun dependența de cafea. La care se

adaugă și dorința de a o lua de la capăt.

Imediat ce rostesc cuvintele astea, îmi dau seama că n‑aș ﬁ

vrut să le spun. Dar vocea mea e și mai îngrijorătoare decât

cuvintele; e toată numai o șoaptă, de parcă aș ﬁ Marilyn Monroe

în acea ﬁlmare epocală în care i s‑a adresat președintelui

Statelor Unite.

Daniel mă privește țintă încă o clipă, după care iese din

încăpere.

Încremenesc locului, simțindu‑mă ca o neghioabă. Tot ceea ce

i‑am spus lui Daniel e greșit.

Nu e deloc surprinzător. N‑am prea multă experiență, în

viața mea au mai fost Jed Breen în timpul liceului și Jerry Wist

în vara de după absolvire, dar asta e tot. Pe Thom l‑am întâlnit

la o petrecere, pe vremea când eram în anul al doilea la Davis. Și

Dumnezeu mi‑e martor că n‑am mai ieșit cu nimeni după

divorț.

Sorb din cafea și mă îndrept spre ușa de la bucătărie.

Bobby vine la mine alergând, de parcă m‑ar ﬁ așteptat.

— Învață‑mă să citesc mai bine!

— Sigur că da.

El mă duce la canapea. Stăm așezați acolo mai multe ore,

citind propoziții cu voce tare. Îl laud și îl încurajez, dar în același

timp îmi încordez auzul, în speranța că o să deslușesc un

zgomot de pași pe ponton. Îmi tot aduc aminte de dansul cu

Daniel.

„Pune‑ți o dorință… Ar ﬁ frumos s‑o iau de la capăt.”

— Joy! exclamă Bobby. JOY!

Clipesc și revin în prezent.

— Iartă‑mă, Bobby!

Mă simt de parcă aș ﬁ o adolescentă care visează cu ochii

deschiși la un băiat. E un gând ce mă face să zâmbesc. Cine s‑ar

ﬁ așteptat?

— Ce cuvânt e ăsta?

Sunt din nou atentă la cartea pe care o am deschisă pe

genunchi. E versiunea Disney a lui Pinocchio, iar lui Bobby îi

place la nebunie povestea băiețelului de lemn care își dorește să

ﬁe un băiețel adevărat. E a doua oară pe ziua de azi când o

citim.

— A… D… E… V… Ă… R… A… T. Adevărat!

El își ridică ochii către mine.

— Aș vrea ca Zâna Albastră să‑l facă pe Freddy să ﬁe un

băiețel adevărat.

Dacă Zâna Albastră ar exista, Freddy ar duce o viață de

huzur. Doar Dumnezeu știe cât de iubit a fost mielul de pluș al

lui Bobby, cu blana răvășită și având drept ochi un nasture care

stă să cadă.

Ușa din spatele nostru se deschide cu o izbitură.

Bobby închide cartea cu zgomot. Vrea să‑i facă o surpriză lui

Daniel și să‑i arate cum citește.

Daniel intră în hol. Cămașa de ﬂanel și vesta căptușită cu puf

îi sunt pline de rumeguș și îmbibate de ploaie. E murdar de

noroi pe față. Zâmbește, dând la iveală o dantură de un alb

strălucitor.

— Salutare! spune el dezbrăcându‑se de jachetă și punând‑o

pe spătarul unui scaun, după care deschide televizorul. N‑are

rost să mai fac treabă, se apropie o furtună!

— O furtună? repetă Bobby cu glas speriat.

— Nu‑ți face griji, amice! De asta sunt aici, ca să te protejez.

Bobby se chircește mai aproape de mine, văicărindu‑se:

— Urăsc furtunile!

Pentru prima dată, îmi dau seama cât de întuneric s‑a făcut la

recepție. Afară, nori cenușii acoperă cerul. Umbrele se preling

de‑a lungul lacului și pe întinderea de iarbă.

— Caută un buletin de știri, Bobby! spune Daniel, aplecându‑

se ca să‑și descheie cizmele de lucru. Cobor într‑o secundă!

După ce spune asta, se duce la etaj.

Bobby ia telecomanda și apasă pe butonul de pornire. Se

aude un zgomot strident, după care apar imaginile.

— Urăsc știrile, bombăne el, privind întunecimea de afară.

Pe ecran, o femeie drăguță și blondă vorbește despre un

incendiu puternic, izbucnit în centrul orașului Sea le. Relatează

apoi restul informațiilor locale: câteva jafuri, o mașină furată în

Hoquiam și o mascotă în formă de capră, furată de la un liceu

din apropiere.

O altă știre prezintă o serie de reședințe din zonă care au fost

decorate pentru sărbători, oferind chiar adrese, astfel încât

oamenii să poată admira aranjamentele în timp ce trec pe lângă

ele cu mașina.

Noi, cei din sudul Californiei, avem alte obiceiuri atunci când

trecem cu mașina prin dreptul unui loc.

Afară se aud tunete bubuind. Fulgerele strălucesc.

Bobby scoate un țipăt. Mă apropii de el și‑i spun:

— Nu‑ți face griji, o să…

Apoi aud:

— Un avion s‑a prăbușit…

Vreau să spun: „Schimbă postul! Închide televizorul!”

Dar nu mai pot vorbi. Mă ridic în picioare și fac un pas în

față.

— …la aproape o sută treizeci de kilometri nord de aici. Așa cum

am relatat anterior, cei unsprezece pasageri identiﬁcați ai zborului

charter au fost salvați de pompieri vineri seară și transportați la spitale

locale.

Fotograﬁa de pe permisul meu de conducere apare pe tot

ecranul.

— Joy Faith Candellaro, spune prezentatoarea cu o intonație

plăcută, de parcă ar ﬁ relatat despre o rețetă de ton la cuptor și

nu informații despre o persoană din Bakersﬁeld, California, dată

dispărută. După ce comandantul cursei charter, Riegert Milosovich,

și‑a recăpătat cunoștința în urma intervenției chirurgicale, le‑a

declarat autorităților că această femeie a cumpărat biletul în ultimul

moment și că se aﬂa la bordul avionului atunci când…

— S‑a terminat cu tunetele? întreabă Bobby, agitat.

— Stai puțin, Bobby!

Zgomote albe îmi vuiesc în cap, blocând transmisiunea de la

televizor. Încerc să deslușesc cuvintele, dar imaginea de pe

ecran se schimbă, iar eu trag aer în piept.

E Stacey; se aﬂă în fața garajului ei pentru trei mașini și

plânge. Poartă un hanorac galben‑deschis și pantaloni asortați

(un cadou pe care i l‑am făcut anul trecut, de ziua ei), e palidă și

fără culoare în obraji.

— Ne rugăm să se întoarcă acasă!

Se uită la Thom, care pare surprinzător de afectat. Plânge

cumva?

— Totuși, e perioada miracolelor! le spune Stacey reporterilor.

— Doamna aceea seamănă cu tine, e de părere Bobby,

arătând spre sora mea.

— Ți se pare? răspund eu fără vlagă.

Am auzit asta toată viața. Gemene irlandeze. Două surori

născute la doar un an distanță și care au fost mereu una lângă

cealaltă.

— Pare foarte tristă!

Cine ar ﬁ crezut că Stacey o să‑mi simtă lipsa atât de tare?

Dar e o minciună. Am înțeles adevărul pe care l‑am ascuns

de mine însămi în toate zilele și nopțile de după plecarea mea

de acasă. Am știut că Stacey avea să‑mi simtă lipsa și să plângă

din cauza mea. Am vrut asta, am vrut ca ea să regrete ce mi‑a

făcut.

Am vrut să‑i frâng inima, așa cum mi‑a frânt‑o și ea pe a mea.

Dar una e să‑mi doresc ca Stacey să aibă remușcări din

pricina mea, și alta e s‑o las să creadă că am murit.

Vacanța mi s‑a terminat.

— Ce s‑a întâmplat, Joy?

Bubuitul tunetelor pare să zdruncine cabana. Furtuna face

ferestrele să zăngănească.

— Tati! strigă Bobby, sărind de pe canapea.

Daniel ajunge într‑o clipită la baza scării și îl ia pe Bobby în

brațe.

— E doar o furtună, amice, spune el pe un ton liniștitor. N‑ai

de ce să‑ți faci griji!

— Are dreptate, Bobby, nu trebuie să te sperii, spun eu cu

glas cât se poate de calm.

Dar știu că vorbele mele sunt o minciună. Acum există un

motiv de teamă pentru mine și pentru Bobby. Trebuie să mă

întorc acasă.

Fulgerele strălucesc în încăpere. Pentru o clipă, ele

transformă totul în alb și albastru. Mă uit la Daniel, care își ține

ﬁul strâns, și la Bobby, a cărui față mică și palidă e brăzdată de

lacrimi.

— E ca atunci când mami…

— Șș , spune Daniel.

Se răsucește pe călcâie și îl cară pe Bobby la etaj. Vocile lor se

aud până la mine. În surdină. Incert.

Daniel îi cântă lui Bobby; notele line ale cântecului

estompează sunetele plânsului. Deși nu recunosc cântecul și nu‑

i înțeleg nici versurile, mă emoționează, totuși, mă face să‑mi

amintesc de perioadele din viața mea – cu mult timp în urmă –

când mă simțeam iubită și în siguranță.

Merg pe bâjbâite până la recepție și găsesc telefonul. A sosit

timpul s‑o sun pe Stacey. Fulgerele sunt asemenea unei lumini

stroboscopice care se aprinde și apoi se stinge, învăluindu‑mă

întâi în strălucire, iar apoi aruncându‑mă în beznă.

Ridic receptorul și apelez centralista. Tonul de apel sună de

două ori, după care se întrerupe curentul, telefonul moare și

totul e cufundat în întuneric.

În visele mele, lumea e plină de zgomote ciudate și de

mirosuri necunoscute.

Lumina. Vibrează peste tot în jurul meu, asemenea unor

albine în jurul fagurelui. Se aude un sunet poc‑vâj, care se repetă

la inﬁnit.

E resacul de pe o plajă care se cheamă Kalaloch; aud cum

valul îmi șoptește, chemându‑mă să vin mai aproape, să mă

bucur de răcoarea lui. Mă simt de parcă aș ﬁ ținută captivă sub

apă. Nu pot respira. Intrată în panică, încerc să ajung la

suprafață, dar nu reușesc.

— Joy, trezește‑te! Trezește‑te, te rog!

E vocea surorii mele.

Acum ies din ocean. Timp de o clipă binecuvântată, am din

nou zece ani și ne aﬂăm la un camping din Needles, California.

Stacey vrea să încalce regulile, să înoate noaptea în piscina de

lângă clădirea recepției. Mă trage de mânecă.

După care sunt înapoi pe Madrona Lane, suﬁcient de

aproape cât s‑o ating pe sora mea însărcinată și, cu toate astea,

fără să ﬁu în stare să ajung la ea. Invitația de nuntă e jos, pe

asfalt, între noi. „Thomas James Candellaro și Stacey Elizabeth

McAvoy au plăcerea să vă invite…”

— Trezește‑te, Joy!

Cineva mă atinge pe braț, mă împinge încetișor.

Deschid ochii, dezorientată la început de întunericul plin de

umbre care mă înconjoară. Mă așteptam să ﬁu acasă, cu ochii

ﬁxați pe tavanul camerei mele, ascultând sunetul venerabilei

mașini de tuns iarba a domnului Lundgren.

Bobby e lângă patul meu și se uită la mine.

Mă ridic în coate și îmi dau la o parte părul roșcat și încâlcit

care îmi intră în ochi.

— Bobby! spun eu încercând să‑mi revin din vis.

Totul e încă inconsistent, derutant. Nu‑mi aduc aminte să mai

ﬁ avut vreodată un somn atât de profund.

— Nu reușeam să te trezesc! spune el privindu‑mă plin de

îngrijorare.

— Aseară am stat trează până târziu, răspund eu de parcă el

ar ﬁ putut să înțeleagă soiul acela de noapte albă provocată de

regrete.

— Am visat că ai plecat.

Închid ochii și oftez. Cum de am putut să mă împrietenesc cu

el așa, cu inima ușoară, și să nu‑mi dau seama cum aveau să se

termine toate astea?

Fantezii.

M‑am învăluit în ele, am lăsat imaginile frumoase dintr‑un

viitor imposibil să‑mi ﬁe plasă de salvare, un loc în care să pot

ateriza în siguranță. M‑am gândit la timpul petrecut aici ca la o

aventură. În realitate, era o evadare. În tot răstimpul ăsta, ceasul

care măsura sorocul la care aveam să ﬁu dată în vileag a ticăit în

continuare. Pur și simplu nu l‑am auzit până acum.

— O să pleci?

Vreau să‑l mint; mai mult decât atât, aș vrea ca minciuna mea

să ﬁe adevărul.

Dar nu aparțin acestui loc sălbatic, oricât de mult mi‑aș dori.

Ăsta‑i adevărul pe care l‑am înțeles azi‑noapte, în timp ce

încercam să dorm. Daniel n‑a schițat niciodată vreun gest prin

care să arate că m‑ar plăcea. Toate gândurile de genul „cum ar ﬁ

dacă…” pe care mi le‑am făcut au fost, de fapt, „dacă”.

Am fost și eu precum Bobby, un copil care aleargă după o

fantomă pe un ponton, la ivirea zorilor.

Ating obrazul rotund al lui Bobby. Cât ai bate din palme,

pielea o să i se asprească și o să‑i crească ﬁre de păr. O să ﬁe un

bărbat în toată ﬁrea, iar eu o să devin o amintire din copilăria

lui.

— Vreau să rămâi, spune el cu glas nesigur.

Mai târziu, o să‑mi permit să simt durerea acelor cuvinte.

Acum, nu îndrăznesc.

— Ai un tată care te iubește. Iar eu am… o soră care a încercat

să‑mi ceară iertare. Trebuie să mă întorc la ea. Asta am învățat

eu de când sunt aici. Am învățat de la tine și de la tatăl tău.

— Dar dacă pleci, mie o să‑mi ﬁe dor de tine. Nu‑ți pasă?

Răspund cu greutate; lacrimile îmi stau în gât.

— Sigur că îmi pasă, Bobby!

El mă ﬁxează cu o privire umedă și acuzatoare.

— Poți sta și în dimineața de Crăciun? O să deschidem

cadourile.

— Eu nu…

— Te rooog!

Cum aș putea să‑l refuz? Mai ales că și eu mi‑o doresc atât de

tare? O s‑o sun pe Stacey ca să‑i spun că sunt teafără. Apoi o să‑

mi închei aventura în dimineața de Crăciun, în locul acesta pe

care am ajuns să‑l iubesc. Oftez.

— O să stau și în dimineața de Crăciun, dar apoi o să

trebuiască să plec, bine?

— Promiți că o să rămâi?

— Promit.

El zâmbește forțat.

Amândoi știm că nu e suﬁcient. Nu e ceea ce ne dorim.

Dar nu se poate altfel.

Cât timp fac un duș și apoi iau micul‑dejun, se face aproape

ora zece.

Ies din camera mea – sau, cel puțin, așa intenționez –, dar, de

îndată ce pășesc peste prag, mă împiedic și cad în fața ușii. Mă

ridic și privesc înapoi la spațiul ăsta îngust și dărăpănat.

Camera 1A dintr‑o cabană ca vai de lume, cu un nume ridicol.

Îmi dau seama cât de mult o să‑mi lipsească. De ﬁecare dată

când închid ochii, văd camera așa cum ar putea ﬁ, așa cum mi‑

am imaginat‑o: pereții din bușteni curățați la perfecție și dați cu

lac strălucitor; fără covorul verde, ceea ce ar face să iasă la iveală

scândurile dușumelei de lemn de pin; un pat drăguț, de ﬁer

forjat alb, acoperit cu o învelitoare lucrată de mână și cu perne

decorative albastru‑lavandă – nuanța exactă pe care o are cerul

chiar înainte să apună soarele. Flori proaspete pe scrinul cel

vechi. Baia renovată cu faianță albă și alamă, dușul înlocuit de o

cadă cu picioare.

Îmi alung imaginea din minte și îmi continui drumul. Pașii

mei nu scot nici un sunet pe covorul kaki. La bucătărie, pe blat,

găsesc o tavă plină cu fructe și cu felii de brânzeturi, dar nu e

nimeni în încăpere. Nu‑i nevoie să urc la etaj (nu că aș face asta)

ca să știu că Daniel și Bobby au plecat. Începusem să cunosc

stările acestui loc, atmosfera pe care o are atunci când oamenii

sunt aici și atunci când sunt plecați. Nu se mai aude scârțâit de

podele deasupra și nici nu mai zboară tencuială din tavan

ﬁindcă Bobby se dă cu skateboardul pe coridoarele de la etaj.

Luminile de Crăciun sunt stinse, iar recepția e cufundată în

beznă.

Mă îndrept spre fereastră, ca să mă asigur. Furtuna s‑a mai

potolit; norii se înghesuie peste copaci; vântul împrăștie frunze

de‑a lungul pontonului și îndoaie copacii de parcă aceștia ar ﬁ

niște jucării ﬂexibile. Dar nu plouă.

Camioneta a dispărut.

Caut vreun bilețel lăsat pe undeva, dar știu că n‑o să găsesc

nici unul. Eu sunt un vizitator. De ce mi‑ar spune Bobby și

Daniel unde s‑au dus, ori când se întorc? Cu toate astea, nu pot

să nu mă simt dezamăgită.

Rămân locului mult timp. În cele din urmă, mă duc la telefon

și ridic receptorul. Mi‑l lipesc de ureche și‑i simt răceala.

Tot n‑are ton.

Mă năpădește un val de ușurare, dar senzația nu durează.

Oricât de mult mi‑ar plăcea, nu pot sta singură aici,

ascunzându‑mă de lume, de lumea mea. Cadoul meu de

Crăciun pentru Stacey o să ﬁe un apel telefonic. Doar atât, un

apel, dar e un început. Cine știe unde o să ne ducă asta după

aceea?

Mă întorc în camera mea și scot din dulap puloverul albastru

pe care l‑am împrumutat, după care găsesc o umbrelă în spatele

biroului recepției și o iau cu mine, pentru orice eventualitate.

Apoi plec.

Vântul suﬂă pe drum și șuieră printre copaci. Pădurea e mai

întunecată decât de obicei, la fel și cerul.

Urmez panglica neagră de asfalt care se întinde paralel cu

lacul. Frunze și tot felul de resturi alunecă pe pavaj, iar vântul le

suﬂă pe lângă mine. Apa maronie gâlgâie în șanțuri.

Mă înclin împotriva vântului, înaintând cu greutate, pășind

prin gropile și bălțile de după furtuna de noaptea trecută.

Drumul sclipește în fața mea, plin de apă.

La început merg într‑un ritm destul de alert. Sunt într‑o

formă ﬁzică destul de bună, fac aerobic aproape regulat și am

slăbit puțin săptămâna trecută. Oricum, mă simt mai slabă, dar

nu m‑am urcat pe cântar.

Fiecare curbă a drumului promite să ﬁe aceea. Mă tot aștept să

văd orașul desfășurându‑se în fața mea, o cununiță de lumini de

sărbătoare aﬂată la adăpost de toată întunecimea asta bântuită

de furtună.

Dar curbele nu fac altceva decât să ducă la o altă linie

dreaptă. Autostrada asta veche merge și nu se mai oprește.

Îmi pierd energia, iar lucrul ciudat e că o văd ieșindu‑mi pe

nas și pe gură sub forma unor vălătuci de abur alb, care se

împrăștie în fața mea. Pașii îmi răsună mai tare. E frig. Vântul

îmi zgârie fața și îmi bate tare prin păr.

Nu‑mi vine să cred că, după accident, am mers atât de mult.

Atunci călătoria asta prin păduri străvechi mi s‑a părut ﬂoare la

ureche. În realitate, e un drum de mai mulți kilometri.

Cum de am reușit să‑l fac?

Înaintez și tot înaintez, până când încep să mă gândesc serios

că ar trebui să mă întorc.

Sunt cu totul singură în pustietatea asta. De când am pornit

la drum, n‑a trecut nici o mașină pe lângă mine, nici un far n‑a

luminat asfaltul ca să‑mi arate drumul înapoi, nici măcar pentru

un scurt moment în care să mă depășească un vehicul mergând

cu nouăzeci de kilometri pe oră. Norii negri, care atârnă sinistru

de jos pe cer, întunecă și mai mult după‑amiaza asta.

În față, drumul face o nouă curbă.

— Gata! spun eu cu voce tare.

M‑am hotărât ca, dacă orașul nu apare după curbă, să fac cale

întoarsă.

Apoi aud în depărtare zgomot de mașini.

„Slavă Domnului!”

Mersul îmi devine mai ușor acum, când se întrevede capătul

drumului. Grăbesc puțin pasul, iar atunci când ajung în oraș,

gâfâi.

Ies de pe autostrada cu două benzi și intru pe o stradă destul

de îngustă, mărginită de copaci, denumită Azalea. Merg cale de

vreo cincisprezece metri, când îmi dau seama de ceva.

Nici aici luminile nu sunt aprinse.

Orașul e cufundat în beznă; neluminate, clădirile par mai

mici, grupate laolaltă de parcă s‑ar înghesui unele într‑altele ca

să‑și țină de cald.

În perimetrul gri al parcului, zăresc o cabină telefonică de pe

vremuri. De mult n‑am mai văzut una asemănătoare. În

regiunea din California în care locuiesc, toată lumea a trecut la

telefonia mobilă, renunțând la astfel de cutii cu pereți de sticlă.

Mă înghesui înăuntru și închid ușa după mine. Mișcarea nu

declanșează nici o lumină. Dinainte să ridic receptorul, știu ce o

să descopăr.

E mort. Și nici nu există vreo carte de telefon atârnată de

vreun lanț ruginit.

Ies din cabină, iar tunetul bombăne de‑a lungul cerului

cenușiu. Fulgerele strălucesc stroboscopic, electrizând pentru o

secundă orașul adormit. Apoi începe ploaia.

Cu putere.

Iau umbrela și o deschid. Ploaia bubuie pe cupola de plastic

de deasupra capului meu. Alerg de‑a lungul parcului.

În oraș, streșinile mă protejează. Pășesc aproape de zidurile

clădirilor, remarcând, chiar și prin întuneric, cât de bine îngrijit

e totul. Decorațiunile de sărbători umplu toate ferestrele. De ușa

unui restaurant numit Dew Drop În, atârnă o plăcuță pe care

scrie „ÎNCHIS: Nu mai avem suc”. Zâmbesc, deși mi‑e frig și

mă simt jalnic.

La capătul străzii, ajung la un semn Stop și o iau la dreapta ca

să mă adăpostesc în continuare sub streșini.

Câteva case mai încolo, nu‑mi vine să‑mi cred ochilor: o

benzinărie cu luminile aprinse. Probabil că au un generator.

Străbat în grabă strada udă și alunecoasă și ajung la ușă.

Înăuntru e un mic magazin, cu nesfârșite rafturi de marfa

colorată. Luminile sunt atât de strălucitoare, încât sunt nevoită

să închid ochii pe jumătate.

În spatele tejghelei, un bărbat citește ceva dintr‑un dosar și

face însemnări pe un fel de clipboard. Pe blat, în dreptul mâinii

lui drepte, se aﬂă un telefon mobil cenușiu, îngust.

— Slavă Domnului! spun eu în timp ce îmi las pe linoleumul

podelei umbrela din care picură apă. Furtuna asta e o nebunie,

nu‑i așa?

Vânzătorul ridică spre mine o privire surprinsă, mai mult ca

sigur pentru că are în fața ochilor pe cineva care a ieșit din casă

pe o astfel de vreme. Fața lui e ascuțita, părul îi e alb, tuns

elegant, iar ochii îi sunt albaștri și par surprinzător de ageri

pentru un bărbat de vârsta lui.

— Nu poți ști cât o să dureze!

Același lucru îl spun mereu meteorologii. Îi zâmbesc.

— Am nevoie să dau un telefon.

Mă privește într‑un mod straniu și apoi ciocănește în aparatul

auditiv pe care‑l poartă în urechea stângă.

— Palton?

— Nu palton. Telefon. Trebuie să dau un telefon. Cu taxă

inversă.

— Mă auziți? spune el aplecându‑se mai aproape. Nu e

curent electric!!

— Vă aud! răspund, încercând să nu las nerăbdarea să mi se

citească în voce.

Sunt obosită, udă până la piele și dârdâi de frig. Ar ﬁ foarte

ușor să‑mi pierd cumpătul, așa că trag aer adânc în piept și

încerc să zâmbesc.

— Știu că nu mai e curent! adaug, ciocănind cu degetul în

telefonul mobil. Pot să‑l folosesc? Vă rog! Trebuie să vorbesc cu

sora mea!

El zâmbește, lăsând să i se vadă un crâmpei din dantura

impecabilă, iar apoi se trage de ureche, în care, în mod

surprinzător, poartă un cercel ce arată ca un mic diamant.

— E bine să vorbești!

Bietul om e complet surd. Dacă n‑aș ﬁ înghețată de frig și

disperată, aș ﬁ politicoasă. Însă, dată ﬁind situația reală, nu pot

decât să spun:

— Da, așa e! Iar acum o să vă folosesc telefonul. Sper că asta

nu vă supără!

— Nimeni nu suferă!

— E foarte util să știu asta. Mulțumesc!

Întind mâna și iau telefonul. Ridic clapeta și formez numărul,

așteptându‑mă în orice secundă ca omul din spatele tejghelei să

mă oprească, însă el nu face asta, ci pur și simplu se întoarce la

lectura lui.

Telefonul sună.

Și sună.

La ﬁecare țârâit răgușit, devin tot mai încordată, în cele din

urmă, se aude robotul. E vocea lui Stacey:

— Sărbători fericite! Stacey și Thom nu pot răspunde acum, dar,

dacă lăsați un mesaj, vă sunăm noi. Mulțumim!

Pe moment, sunt derutată de asocierea atât de degajată a

numelor lor. Staceyșithom. Thomșistacey. Acum au devenit un

singur cuvânt, exact așa cum eram eu și cu Thom odinioară.

— Ăăă… Bună, Stace! Sunt Joy. Sunt bine. Nu trebuie să‑ți

faci griji. O să te sun în dimineața de Crăciun. Pa!

Poate că ar trebui să spun mai multe, dar nu mai am nici o

idee, așa că închid și‑i înapoiez telefonul vânzătorului.

— Mulțumesc!

El se uită la mine.

— Puteți vorbi în continuare cu ea!

— Nu, mulțumesc! Am terminat!

Zâmbind, îmi iau umbrela și părăsesc lumina caldă a

benzinăriei.

Abia după ce ajung înapoi în parc, târându‑mi picioarele prin

ploaia care acum mă orbește, mă gândesc: ar ﬁ trebuit să‑l rog

pe vânzător să mă ducă acasă cu mașina. Ăsta e un orășel din

Statele Unite, ceea ce înseamnă că oamenii își fac servicii unii

altora. Schimb direcția și o apuc pe stradă. Tunetul vuiește din

nou; ploaia mă izbește cu putere.

În mijlocul furtunii violente, sunt amețită și dezorientată; nu

mai reușesc să regăsesc benzinăria.

N‑am avut niciodată o foarte bună capacitate de orientare în

spațiu.

Oftez, după care mă îndrept spre parc și caut drumul către

vechea autostradă, iată primul meu gând: ăsta e drumul spre

casă.

Apoi îmi amintesc.

Casa mea e pe o străduță simpatică, într‑o parte nu atât de

simpatică din Bakersﬁeld, același oraș în care sora mea

însărcinată și fostul meu soț trăiesc acum împreună.

Staceyșithom.

Ce o să le spun?

CAPITOLUL 8

Tocmai în clipa în care mă gândesc că nu poate ﬁ o vreme

mai oribilă, începe să ningă.

Într‑o clipită, peisajul bântuit de furtună se transformă într‑

un loc plin de lumină magică, neverosimilă. Norii se ridică, iar

luna strălucitoare se ivește de deasupra și învăluie drumul într‑

o lumină argintie. Ploaia torențială se transformă într‑o perdea

de sfere minuscule de bumbac, care încep să plutească, leneșe,

spre pământ.

Totul e nemișcat; lumea își ține respirația. Gâlgâitul apei în

șanț se transformă într‑un zgomot care seamănă cu râsul unui

copil. Simt din nou mirosul pinilor și izul intens de pământ

reavăn.

Din păcate, frumusețea asta subită are și un neajuns nemilos.

E frig.

În puloverul meu devenit dintr‑odată inadecvat, tremur și

încerc să mă încălzesc. Aburii respirației mă învăluie, făcându‑

mă să mă simt de parcă aș merge printr‑o ceață densă. Încep să

tremur și nu mă mai pot opri. Probabil că arăt ca o pacientă

evadată dintr‑un spital de boli mintale, proaspăt fugită de

camera cu șocuri electrice și care acum dansează pe marginea

drumului. Sunt atât de obosită! Nu‑mi doresc decât să mă

opresc, dar știu că dacă mă opresc o să cad. Și e posibil să nu mă

mai ridic. Am pleoapele grele, iar degetele mâinilor și

picioarelor mă înțeapă de la frig. Obrajii îmi sunt atât de

înghețați, încât îi simt ﬁerbinți; ﬁecare fulg de zăpadă îmi arde

pielea. Doar o femeie crescută în California ar ﬁ ieșit la plimbare

pe o vreme ca asta.

— Nu g‑gândi așa, spun cu voce tare, încercând să par

stăpână pe mine, dar eșuând lamentabil.

Dinții îmi clănțănesc asemenea unui picamer. Trebuie să mă

concentrez asupra gândurilor pozitive.

„Cum ar ﬁ imaginea cabanei gătite de sărbătoare, cu Bobby și

cu Daniel pe verandă, așteptându‑mă!”

Oare ei sunt acasă? Oare mi‑au observat absența? Oare sunt

îngrijorați?

Cât timp a trecut de când cineva m‑a așteptat acasă și și‑a

făcut griji pentru mine?

Stacey.

În ciuda tuturor celor întâmplate, adevărul e acolo, îngropat

dedesubtul resentimentului: mi‑e dor de ea.

Ea e cea căreia vreau să‑i povestesc despre timpul pe care l‑

am petrecut în pădurea tropicală și despre bărbatul și băiatul pe

care am început să‑i îndrăgesc.

Se pare că începi să înțelegi anumite lucruri după ce ai un

accident de avion și ești surprins de o furtună de zăpadă.

Sunt atât de adâncită în gânduri, încât îmi ia ceva timp până

să aud zgomotul din spatele meu.

E un motor. Câteva secunde mai târziu, zăresc fasciculele

gemene ale unor faruri care se apropie din spate. În lumina lor,

văd ninsoarea ce cade peste tot în jurul meu.

Mă opresc, mă întorc.

E camioneta roșie a lui Daniel, care înaintează cu greutate pe

drum. Pare o imagine dintr‑un vis, o pată roșie într‑o lume albă

ca zăpada. Nu sunt încredințată pe deplin că situația e reală.

Poate că doar mi‑am imaginat că vine cineva să mă salveze.

Camioneta trage în dreptul meu și oprește. Portiera albastră a

pasagerului scârțâie, după care se deschide cu o bufnitură.

Bobby alunecă până la marginea banchetei. Fețișoara lui e

încrețită de îngrijorare și cumva prea colorată în lumea asta

tulbure și întunecată.

— Joy!

Încerc să răspund, să zâmbesc, chiar, de parcă nu s‑ar ﬁ

întâmplat nimic, dar tot ce aud e clănțănitul dinților mei. Dintr‑

odată, izbucnesc într‑un plâns ca de copil. Atunci îmi dau seama

că am fost nespus de speriată. Rămasă singură din nou, aș ﬁ

putut pur și simplu să mă rătăcesc fără scăpare. Nu‑i de mirare

că m‑am gândit la Stacey.

— Ajut‑o, tată! strigă Bobby. O să moară de frig!

Daniel deschide larg portiera și sare din mașină.

— Sunt… bine, spun eu cu o voce care seamănă cu un ciocan

pneumatic ce bate în beton.

Mă agăț de marginea de sus a portierei camionetei – metalul

e atât de rece, încât simt o senzație de arsură –, mă ridic și mă

așez pe scaun. Nu vreau ca Daniel să știe cât de frig îmi e. Am

fost cumplit de nesăbuită! Aș ﬁ putut să mor.

— Mul… țumesc…

Daniel stă în picioare lângă camionetă și se uită la mine,

îngrijorat. Probabil că până acum n‑a mai văzut o femeie cu

obrajii vineții. Privirea lui e ciudată și nu reușesc s‑o descifrez.

Totuși, ghicesc că e mai mult decât îngrijorare. Cred că e furios

pe mine ﬁindcă m‑am purtat atât de prostește și ﬁindcă i‑am

speriat ﬁul. Se urcă din nou pe scaunul șoferului și închide ușa

cu putere.

— Se poate muri pe o astfel de vreme, spune el pe un ton

blând.

— Sunt bine. Chiar sunt. Eu doar… încercam să găsesc un

telefon ca s‑o sun pe sora mea. Îmi pare rău că v‑am făcut să vă

îngrijorați!

— Tata are un telefon mobil, spune Bobby pe un ton

acuzator.

Îi remarc supărarea din glas. A crezut că am plecat pur și

simplu, fără să‑mi iau rămas‑bun. Că am dispărut, așa cum se

întâmplase cu mama lui.

Nu mai am nimic de adăugat. Acțiunile mele au fost

prostești. Pur și simplu prostești.

— Te căutăm de ore întregi cu mașina! spune Bobby, iar eu îi

simt panica din voce. Eu i‑am spus tatei că ești în pericol!

— Ți‑am promis dimineața de Crăciun, răspund eu în șoaptă.

Îți aduci aminte? Trebuia doar să dau un telefon. Vorbesc serios!

— Bine, se învoiește el, părând în continuare sceptic.

Mă încumet să‑i arunc o privire lui Daniel.

— Bobby m‑a invitat să petrec dimineața de Crăciun

împreună cu voi.

— I‑am spus tatei că rămâi pentru Crăciun, după care o să

pleci.

Daniel tot nu se uită la mine. Șofatul prin zăpadă îi solicită

întreaga atenție. Sau poate că își dorește să petreacă dimineața

de Crăciun doar cu ﬁul lui.

Dacă ar ﬁ fost să procedez precum în viața mea de până

acum, aș ﬁ rămas tăcută, aș ﬁ așteptat ca el să mă invite, să mă

vrea. Dar la un moment dat pe parcursul acestei aventuri, am

devenit îndrăzneață. Viața poate ﬁ scurtă. Avioanele se pot

prăbuși pur și simplu din înaltul cerului; surorile pot pierde

șansa de care au nevoie.

— Ce părere ai despre asta, Daniel?

În tăcerea care se așterne după întrebarea mea, ștergătoarele

par aproape dezgustător de zgomotoase. Acum Daniel mă poate

răni, mă poate distruge cu o privire sau cu un zâmbet, dar îmi

asum riscul. Asta e ceea ce îmi doresc cel mai mult: să petrec

Crăciunul împreună cu ei doi. Apoi o să mă întorc la

Bakersﬁeld. Tăcerea lui Daniel mă rănește cu ﬁecare bătaie de

inimă care trece. E o nebunie, știu, dar n‑am ce‑i face.

Probabil că Bobby simte tensiunea și i se face milă de mine.

— Tati! spune el după ce tăcerea a durat un timp în care am

străbătut aproape un kilometru și jumătate. Vrei ca Joy să

rămână de Crăciun, nu‑i așa?

Trag aer adânc în piept, dar Daniel nu se întoarce spre mine.

— Bineînțeles că vreau, spune el în șoaptă.

Bineînțeles.

De parcă nici n‑ar ﬁ fost necesară întrebarea mea. Încordarea

se scurge din mine și rămân ciudat de lipsită de energie. Mă las

mai pe spate în scaun.

Daniel pornește radioul, „Jingle Bell Rock” răsună din boxe,

iar eu zâmbesc. Mamei mele îi plăcea foarte mult cântecul ăsta.

— Familia ta ce face în dimineața de Crăciun? mă întreabă

Bobby.

— Mergem la biserică.

— Și eu mergeam cu mami.

— Aprind o lumânare pentru mama mea, adaug eu. Ca să

știe că încă o iubesc la fel de mult.

— Vrei să aprinzi una și pentru mama mea?

— Dacă vii și tu la biserică, o să aprind.

Se scurg câteva clipe lungi, punctate de scrâșnetul

ștergătoarelor. Apoi Bobby șoptește:

— Bine.

Mă uit la el și simt cum lacrimile îmi înțeapă ochii. Curajul

acestui băiețel îmi sfâșie inima.

— Ne putem ruga împreună pentru ea.

— Cum? întreabă Daniel, încruntându‑se de parcă ar ﬁ

pierdut ceva din conversație și dând radioul mai încet.

— Joy o să mă ajute să aprind o lumânare pentru mami în

dimineața Crăciunului.

— La biserică?

Bobby dă din cap în semn că da.

Simt cât de emoționat e Daniel de aceste câteva cuvinte. Nu

se uită la ﬁul lui sau la mine; bănuiesc că, dacă s‑ar uita, aș

vedea că are ochii umezi.

— Acum îmi dau seama de unde vine numele de Joy.

Vocea lui Daniel e atât de blândă și de caldă! Mă învăluie

asemenea unei pături. Zâmbesc, îmi lipesc capul de geamul rece

și închid ochii. Dintr‑odată, mă simt epuizată.

Daniel ajunge în parcarea cabanei și oprește motorul. Se

întoarce imediat către Bobby.

— Vino aici!

Bobby se aruncă în brațele tatălui său.

— Sunt atât de mândru de tine, amice!

— Dar nu vreau să plece Joy!

— Știu.

Mă ridic lent. Văzându‑i pe tată și pe ﬁu, simt o durere în

piept. Dacă vreodată în viitor o să ﬁu ispitită să nu cred în

dragoste, o să‑mi aduc aminte de clipa asta.

Daniel își strânge ﬁul cu și mai multă putere.

— Tu însemni totul pentru mine, Bobby! Știi asta, nu‑i așa?

Suntem o echipă acum. Eu și cu tine!

— Dar dacă Joy se întoarce cândva? Poate face și ea parte din

echipă?

Daniei zâmbește. Dintr‑odată arată mai tânăr, mai lipsit de

griji.

Trag aer în piept. Ar ﬁ atât de ușor să mă pierd în ochii lui

Daniel și să mă regăsesc în lumea lui!

— Poate că da, amice, răspunde Daniel privindu‑mă peste

capul lui Bobby. O treabă ca asta se rezumă la… nu știu ce să

spun.

— Destin.

Eu și Daniel șoptim cuvântul în același timp. Pare la fel de

suav precum un cântec de dragoste și la fel de robust precum

unul dintre copacii seculari de aici.

Dar Bobby dorește ceva mai concret.

— Dacă se întoarce, ar putea sta cu noi?

Daniel se încruntă dintr‑odată. Mă întreb dacă, asemenea

mie, a fost răvășit de singurul cuvânt care ne unește întrucâtva,

care ne oferă un crâmpei de poate.

— Bineînțeles.

— Pe cuvântul tău? întreabă Bobby.

— Promit, răspunde Daniel, continuând să mă privească, iar

eu simt că în mine se trezește ceva, o dorință ce îmi face inima să

bată mai tare. Joy nu trebuie decât să spună: „La naiba, Daniel,

deschide ușa asta! E frig afară!”, iar eu o s‑o las să intre.

Bobby râde. E cel mai pur și mai clar sunet pe care l‑am auzit

vreodată.

— Ea nu vorbește cu „naiba”, tată!

Pentru prima dată, eu și Daniel râdem împreună.

Cele mai bune bomboane de ciocolată din cutie sunt

întotdeauna ultimele. Așa simt că e și cu această penultimă

noapte pe care o petrec la Confort Fishing Lodge. Ajungem

acasă și descoperim că avem din nou curent electric. Cât ai clipi,

bradul de Crăciun și polița șemineului devin mănunchiuri de

lumini colorate și strălucitoare, iar în șemineu duduie focul.

Bobby și Daniel merg la bucătărie ca să pregătească cina; mă

duc în camera mea și fac un duș. Sunt înghețată bocnă;

mâncarea e ultimul lucru la care mă gândesc.

Mai degrabă mă gândesc la ziua de mâine.

Ajunul Crăciunului.

O să ﬁe ultima mea seară aici.

Știu deja că mi s‑a terminat vacanța. După ce Stacey o să

ajungă acasă – de la petrecerea organizată la biroul lui Thom,

probabil – o să asculte mesajul de la mine și o să înceapă

imediat să mă caute. Urmează să devin „cea mai importantă

știre”. Autoritățile o să ceară insistent răspunsuri la întrebările

pe care eu nici măcar nu le vreau formulate cu voce tare,

darămite să răspund la ele. Nu cred că o să înțeleagă cineva de

ce am ales să plec de la locul prăbușirii avionului.

Puținii care o să înțeleagă nu pot să ﬁe decât oameni aﬂați în

același punct în care am fost și eu la începutul lui decembrie.

Oameni care s‑au pierdut pe sine în pădurea întunecată a vieții

obișnuite, care au fost trădați de cei apropiați și care au uitat să

se mai lase purtați de visuri.

Și Daniel.

Nu știu să spun de ce, dar sunt sigură că el o să înțeleagă

alegerea mea bizară. Daniel cunoaște senzația de a pluti în

derivă, știe ce înseamnă trădarea și pierderea. Sunt sigură că așa

e. De asta a și cumpărat proprietatea de aici, cu mulți ani în

urmă, pe vremea când familia lui trăia printre clădirile de

cărămidă roșie din Boston. Câteodată, o schimbare de peisaj

poate ﬁ răspunsul. Sau unul dintre răspunsuri, oricum.

La rândul ei, Stacey o să înțeleagă și o să mă ierte. Întrebarea

e: oare eu o pot ierta? Chiar și după ce mi‑am învățat noua lecție

de viață, nu cunosc răspunsul la întrebarea asta și, sincer

vorbind, nu vreau să mă gândesc la un astfel de subiect. Nu mi‑

a mai rămas prea mult timp de petrecut aici, la Confort Lodge.

Trebuie să mă bucur de ﬁecare secundă și să transform timpul

în amintiri. După ce mă întorc acasă, o să am mare nevoie de

ele.

Nevoia de mai mult mă trimite din nou în căutarea

momentelor pe care vreau să le tezaurizez. Merg la recepție,

unde Bobby și Daniel se uită la Miracolul de pe strada 34.

— O, ce bine că ai venit! spune Bobby în clipa în care mă

vede. N‑ai pierdut nimic!

El încă n‑a aﬂat de câte ori ne uităm la ﬁlme de Crăciun de‑a

lungul vieților noastre. Mă așez pe fotoliul de piele roșie de

lângă șemineu.

Ne uităm împreună la ﬁlm, asemenea unei familii.

Privesc cum se derulează secvență după secvență și nu pot să

nu‑mi amintesc de alte Crăciunuri, de cele de odinioară.

— Mami a mea adora partea asta, spune Bobby în șoaptă.

Pe ecran, micuța Natalie Wood aleargă prin noua ei casă și

găsește bastonul care dovedește miracolul.

— La fel și mama mea, spun eu în timp ce ecranul devine

negru și începe să se deruleze genericul.

Zâmbetul lui Bobby se destramă pentru o clipă, după care

revine.

— Vrei să jucăm Chutes and Ladders{3}?

— Bineînțeles, răspund eu.

Daniel râde.

— E mai bine decât să ne uităm din nou la Grinch!

Bobby râde și el, iar sunetul celor două râsete împletite – al

lui Daniel, răgușit și grav, iar al ﬁului său, pițigăiat și copilăros

– mă emoționează.

Bobby aleargă la etaj și se întoarce cât ai bate din palme. În

doar câteva minute, jocul e instalat pe masă.

Daniel se așază lângă șemineu, cu fața la joc. Focul îl

luminează din spate. Mi‑e imposibil să nu observ cât e de

atrăgător.

— Ce zici, amice, ești pregătit să iei bătaie? întreabă el

frecându‑și mâinile.

Bobby chicotește și așază piesele. Eu mă las pe scaunul liber

din stânga lui Daniel. Bobby se așază în fața mea.

— O să fac mutările pentru toată lumea, spune el, încercând

să așeze cartonașele de joc acolo unde trebuie să stea.

— Bineînțeles! exclamă Daniel. Mereu faci asta. De pildă, îți

place să deschizi cadourile celorlalți.

În următoarea oră, Bobby ne conduce în jurul tablei de joc.

Strânge toate cartonașele, mută toate piesele și râde de ﬁecare

dată când ajunge în fața noastră. Eu și Daniel nu mai apucăm să

spunem nimic, dar de fapt nici nu ne străduim prea tare. Îmi

dau seama că Daniel e captivat de zâmbetul ﬁului său, iar eu

sunt vrăjită de ei amândoi.

Spre deosebire de mine, Bobby n‑o să cunoască niciodată

durerea surdă pe care ți‑o stârnește în suﬂet absența tatălui; o să

poarte înlăuntru pierderea mamei, asemenea unei pururea

prezente umbre palide într‑o zi strălucitoare, dar n‑o să aibă

sentimentul acela persistent că a fost neiubit, cumva nevrednic.

Toată viața lui de acum încolo, o să meargă la culcare știind că

tatăl lui îl iubește.

Vocea lui Daniel mă aduce din nou în prezent.

— Ai râs pe săturate în seara asta, amice!

— Joy trage mereu cele mai proaste cartonașe, răspunde el

chicotind.

— Eu n‑am nici o vină!

Îmi ridic privirea de la tabla de joc și întâlnesc ochii lui

Daniel. Mă întreb dacă își dă seama cât de bine ne‑ar merge

împreună. Încerc să spun ceva inteligent – care să‑l facă și pe el

să mă dorească așa cum am început să‑l doresc eu dar nu‑mi

vine nici o idee, iar clipa de grație trece.

Pe măsură ce se face noapte, iar noi trecem de la Chutes and

Ladders la Candy Land, trebuie să‑mi reamintesc iarăși și iarăși

că eu sunt un oaspete aici. Altfel, o să mă apropii de Daniel. O

să‑i ating brațul și o să spun ceva prostesc, cum ar ﬁ: „Și tu te

simți singur?” sau: „Simți și tu scânteia asta?”

Ca să nu spun nimic din toate astea, am nevoie de toată

stăpânirea de sine de care sunt în stare. Și știu că ﬁecare

moment de tăcere e unul pierdut, o secundă ce mă poartă mai

aproape de un rămas‑bun.

Seara asta – și tot ceea ce reprezintă ea – e visul de care m‑am

agățat întreaga mea viață. O familie unită prin dragoste, un

copil care are nevoie de mine. Un bărbat care știe cum să

iubească. Îmi doresc cu atâta disperare să mă integrez aici, să ﬁu

invitată să rămân! Aș putea să‑mi iau viața de la capăt în locul

ăsta, să‑mi găsesc, poate, o slujbă la liceul local și să‑l ajut pe

Daniel să renoveze cabana. Știu sigur că aș face treabă bună.

Măcar dacă m‑ar întreba! Măcar dacă aș avea curajul să vorbesc

eu prima!

— Trebuie să te întorci de unde ai plecat, chicotește Bobby

uitându‑se la cartonașul meu. Ia uite, tati, mami trebuie să se

întoarcă!

Dintr‑odată, trosnetul focului se aude tare în încăpere, la fel

ca respirația șuierătoare a lui Daniel.

— Am vrut să spun „Joy”, ciripește Bobby, fericit, mutând

pionul meu înapoi.

Daniel se uită la Bobby; e palid la față, iar buzele îi sunt

strânse. Nu‑l cunosc suﬁcient de bine ca să‑i pot descifra

expresia. Oare se teme că Bobby a ajuns să mă iubească prea

mult? Regretă, oare, că nu poate avea unele lucruri după care

tânjește? Sau îi e dor de femeia care ar ﬁ trebuit să ﬁe prezentă

la jocul din seara asta? Nu știu. Tot ce știu e că îmi doresc să se

uite la mine chiar și numai pentru o clipă. Și să zâmbească. În

schimb, îmi dau seama că evită să mă privească în momentul în

care mi s‑a spus „mamă” pentru prima oară în viața mea.

— E rândul tău, tati! spune Bobby, întinzându‑se după un alt

cartonaș.

Iar jocul continuă. Încerc să uit că Bobby mi‑a spus „mami” și

că Daniel a părut atât de rănit, dar nu pot. Mă face să doresc –

iată un cuvânt ale cărui semniﬁcații sunt tot atâtea dorințe.

„Mami.”

Aﬂu ceva despre mine în seara asta rece de iarnă. Ceva ce ar

ﬁ trebuit să știu, poate; dacă aș ﬁ știut, n‑aș ﬁ plecat niciodată de

la locul în care s‑a prăbușit avionul.

Poți fugi de viața și de trecutul tău, dar n‑ai cum să te

îndepărtezi de propria inimă.

La ora opt, Daniel pune capăt serii noastre perfecte.

— Cunosc un băiețel care trebuie să se pregătească pentru

culcare, spune el ridicându‑se în picioare.

— Haide, tati! scâncește Bobby, care se strâmbă, se ridică de

pe scaun și apoi zâmbește. Eu și Joy tre’ să‑ți împachetăm

cadoul!

Daniel își coboară privirea la ﬁul lui.

— Acum?

— Mâine e Ajunul Crăciunului, îi spun eu lui Daniel. Toate

cadourile trebuie să ﬁe sub brad.

Daniel nu se lasă păcălit.

— Bobby, tu nu vrei să mergi la culcare! Bine. Am și eu

câteva cadouri pe care trebuie să le împachetez, dar țin să ﬁi la

etaj până la opt și jumătate. Vrei să dau drumul la cronometrul

de la cuptor, ca să‑ți aducă aminte?

— Nici gând!

Intervin:

— O să mă asigur eu că ajunge la timp.

Daniel mai zăbovește încă o clipă, uitându‑se la noi. Acum

Bobby e chiar lângă mine. E atât de entuziasmat, încât micuțul

lui trup pare să vibreze.

— Bine, atunci, spune Daniel în cele din urmă. Ne vedem

peste o jumătate de oră!

După ce pleacă el, Bobby aleargă la canapea și scoate de sub

perne exemplarul din Ouă verzi cu șuncă.

— Trebuie să mai exersez o dată, da?

— Bine.

Ne așezăm amândoi pe pernele confortabile și deschidem

cartea.

— Eu… sunt… Sam. Sam… eu… sunt.

Bobby a memorat fragmentul ăsta din carte, așa că trece rapid

peste el. Ajungând la pagina șaisprezece, încetinește și începe să

spună cuvintele pe litere:

— Nu… le… v… r… e… au – vreau – a… ici… – aici – și a…

cum – acum.

Îl țin și mai strâns lângă mine.

După ce termină de citit cartea, zâmbetul lui e atât de larg,

încât seamănă cu un val de furtună care se sparge la țărm: e de

neoprit.

— Ăsta‑i cel mai frumos cadou pe care i‑l poți face tatălui

tău!

— Arnie Hol ner n‑o să mă mai facă prost de acum încolo! se

bucură Bobby, răsucindu‑se ca să se uite la mine. Mulțumesc…

Deși a rostit cuvântul în șoaptă, tot a reușit să mă înduioșeze.

— Cu plăcere!

Mă aplec spre el și îl sărut ușurel pe frunte. Clipa de acum ar

trebui să ﬁe una perfectă, o amintire pe care s‑o port mereu cu

mine, dar atunci când îi simt pielea catifelată și caldă, atunci

când adulmec dulcea aromă de citrice din părul lui, nu mă

gândesc decât la cum o să mă simt în clipa în care o să

trebuiască să‑mi iau rămas‑bun.

Mă îndepărtez puțin de el și încerc să zâmbesc.

— Mai avem câteva minute până când trebuie să mergi la

tatăl tău. Poți să mă ajuți la ceva?

— Sigur că da!

— Am nevoie de o bucată de hârtie și de ceva cu care să scriu.

Bobby alunecă de pe canapea asemenea unui țipar și aleargă

la biroul recepției. Se întoarce repede, aducându‑mi un carnețel

galben și un creion roșu.

Nu‑mi pot ascunde un zâmbet. N‑am mai scris cu un creion

de ani de zile.

— Așa! Haide să mergem la măsuța de joc.

Strângem piesele jocului și ne așezăm pe scaunele noastre,

unul lângă celălalt, trăgându‑ne cât mai aproape. Îi dau creionul

lui Bobby și așez carnețelul în fața lui.

— O să scrii o listă pentru mine. O să ﬁe cadoul meu de

Crăciun pentru tatăl tău.

— Nu pot…

— Ba da, poți. E bine să exersezi. Eu îți spun cuvintele, iar tu

le rostești pe sunete și le scrii. Astfel, cadoul meu o să ﬁe unul

cât se poate de special.

Bobby pare atât de speriat, încât îmi vine să‑l îmbrățișez. Dar

n‑o fac, ci îmi iau cel mai credibil aer de profesoară și‑i spun:

— Primul cuvânt este „idei”. I… d… e… i.

Îl ajut să spună cuvântul pe litere, dar îl las pe el să le scrie.

Creionul îi tremură în mână. Îl ține strâns, cu pumnul

încleștat, și se apleacă peste hârtie.

— Zi‑le fără grabă, îmi cere el încruntându‑se, concentrat.

Durează aproape cincisprezece minute de muncă susținută,

dar în ﬁnal avem o listă care arată așa:

Idiei.

Schmb nme/rmantic

vpseșt

ﬂri

repră csuțe

websit

fără covore pdea

— Uau! spune Bobby după ce terminăm. Mama mea voia să

facem treburi dintr‑astea. Crezi că tata o să le facă? Aș vrea…

— Știu, îl întrerup eu, ﬁindcă nu vreau să‑și spună dorința cu

voce tare, unele lucruri trebuind să ﬁe doar sădite în țărâna

moale a posibilității. Dar să nu uiți, Bobby: ceea ce contează e ca

tu și tatăl tău să petreceți timp împreună. Voi doi sunteți o

echipă acum. O familie.

Bobby își ridică privirea la mine.

— O să te întorci într‑o zi, nu‑i așa, Joy?

— Nimic n‑o să mă poată opri! Iar acum, haide să

împachetăm cadoul ăsta și să‑l așezăm sub brad!

Îi arăt lui Bobby cum să ruleze lista, s‑o ambaleze într‑o folie

drăguță de staniol roșu și să răsucească panglici în formă de

spirală la ﬁecare dintre capete. După ce terminăm, ceasul arată

opt și douăzeci și cinci de minute.

— E timpul să pleci!

El mormăie în semn de protest, dar se îndreaptă spre scări,

ascultător.

După ce se îndepărtează, mă așez lângă șemineu și ascult

ultimele zgomote ale focului care e pe cale să se stingă.

Mai am un cadou pe care vreau să‑l pun sub brad pentru

dimineața Crăciunului – dacă reușesc să găsesc ceea ce caut.

Merg în camera mea și iau puloverul – încă umed – pe care l‑

am purtat în oraș. Îl trag pe mine și ies afară.

Noaptea e rece și tăcută. Pământul e acoperit de un strat de

zăpadă proaspăt căzută, pe jumătate topit, dedesubtul căruia se

întrezăresc petice mari de gazon verde. Apa picură din streșini

și din crengile copacilor, făcând adâncituri mici și întunecate în

zăpada apoasă.

Pășesc pe poteca accidentată care duce spre lac.

Ca la un semnal, norul de deasupra se risipește, dând la

iveală o lună aproape plină. Asupra mea se revarsă o lumină

albastră și strălucitoare, care învăluie lacul și pământul

întunecat. Lumina asta vag imposibilă e aproape

înspăimântătoare. Simt cum mă cuprinde un ﬁor. Deși e cu

neputință, deși știu că așa ceva nu se poate întâmpla în realitate,

aud vocea unei femei. E slabă, aproape puțin mai tare decât o

șoaptă, dar o aud totuși când îmi spune:

— Acolo!

Mă uit în jos. Zăresc un vârf de săgeată de un alb strălucitor,

așezat în vârful unui morman de pietre negre și lucioase.

Lumina lunii îl scaldă și se reﬂectă înapoi spre mine,

transformându‑l pentru o clipă într‑o stea căzătoare.

Mă răsucesc pe călcâie, dar nu e nici o femeie lângă mine.

Bineînțeles că nu e.

Mă aplec și iau vârful de săgeată. Mi se potrivește perfect în

palmă, e neted ca mătasea și rece ca un fulg de zăpadă. Îl îndes

în buzunar și merg înapoi spre cabană. Străbat noaptea

misterioasă, care e în același timp lumină argintie și negru‑

tăciune.

Ajung la ușă, spunându‑mi cu toată hotărârea că nu s‑a

întâmplat nimic neobișnuit lângă lac. Am fost doar în căutarea

unui vârf de săgeată și am și găsit unul.

Dar în clipa în care pășesc pe verandă și aud lemnul

trosnindu‑mi sub picioare, spun în șoaptă:

— Mulțumesc, Maggie.

După care intru în cabană.

CAPITOLUL 9

Până dimineață, zăpada aproape că a dispărut. Stau la

fereastra mea și mă uit la curtea din spate, înverzită și scăldată

în lumina soarelui. Văd colțul uneia dintre căsuțe. Țiglele de pe

acoperiș sunt îmbrăcate cu un strat dens de mușchi. Îmi

imaginez ﬂoricelele care o să răsară la primăvară din peticele de

mușchi.

Ar ﬁ trebuit să adaug pe lista mea o curățare temeinică a

acoperișurilor. Și publicitate în revistele companiilor aeriene. Pe

astea ar trebui să i le spun în persoană lui Daniel.

Afară, în ajunul ăsta de Crăciun, ziua e atât însorită, cât și

cenușie. Cade o ploaie ușoară; picăturile sunt atât de mici, încât

aproape că sunt ireale, asemenea lacrimilor.

Și deodată încep să mă gândesc la Stacey.

Îmi aduc aminte de acea ultimă seară la Bakersﬁeld, când m‑a

rugat să vin la nunta ei. Și când mi‑a arătat pântecul de gravidă.

„Îmi pare rău!”, mi‑a spus ea. Îmi amintesc că am văzut‑o la

televizor, plângând pentru mine, crezând în miracolul

întoarcerii mele, sperând că acesta o să se întâmple.

Și Thom! Bărbatul pe care am promis să‑l iubesc pe veci și

care acum o iubește pe sora mea.

Gândul ăsta mă întristează, dar nu mă mai distruge, ca altă

dată. Mi‑i pot imagina împreună fără să mai tresar.

Interludiul pe care‑l trăiesc acum mi‑a oferit măcar atât: o

pereche de lentile prin care să‑mi privesc viața de dinainte. Nu e

vorba de iertare. Încă nu mă simt pregătită să iert, dar măcar am

ajuns să accept situația… iar asta e mai bine decât nimic.

Nu‑mi dau seama câtă vreme a trecut de când stau la

fereastră, privind în depărtare și reﬂectând la viața mea de

dinainte și la ce o să se întâmple mâine. Timpul se scurge bizar

prin locurile astea, cumva mai ﬂuid decât sunt eu obișnuită. În

cele din urmă fac un duș, mă îmbrac cu fusta și puloverul

împrumutate și merg la recepție. Bobby e lângă brad, trăgând

de cadouri. În spatele lui, Daniel râde.

Mă opresc la colț și‑i privesc. Nu e nevoie decât să arunc o

privire la Bobby și la Daniel, să petrec un moment în prezența

lor, și dintr‑odată nu mai simt gustul amar al vieții mele de

dinainte. Nu mi‑e greu să zâmbesc; simt zâmbetul adânc

înlăuntrul meu, nu doar ca pe o arcuire a buzelor, ci și ca pe o

înălțare suﬂetească. Într‑un fel, printr‑un gest neînsemnat, eu

sunt cea care le‑a oferit celor doi un astfel de moment. Fără

brad, ei n‑ar ﬁ reușit să se întoarcă în timp și să recupereze unul

dintre acele momente obișnuite care, privit prin prisma trecerii

vremii, devine unul extraordinar. Sper doar că o să pot face

același lucru și pentru mine. Eu și Stacey avem nevoie să ne

vedem una pe cealaltă într‑o lumină mai clară. Poate că atunci o

să ne putem găsi drumul înapoi.

La sunetul pașilor mei, Bobby își ridică privirea.

— Joy! exclamă el, agitând un cadou, iar apoi oprindu‑se și

întrebând: O să mergi cu noi ca să‑i vedem pe oamenii bătrâni?

— Cum adică?

— Spune‑i unde mergem, tati!

— Biserica organizează un brunch pentru cei de la azilul de

bătrâni, răspunde Daniel.

Cu asta mă ocup și eu ori de câte ori sunt în vacanță. E o

tradiție începută de mama, cu mult timp în urmă. Așa că în toți

anii copilăriei mele am petrecut Ajunul Crăciunului la azilul de

bătrâni, alături de bunica Lund. După ce am crescut, mă

ofeream voluntar de sărbători.

Soarta.

— Ar trebui să vă grăbiți, ne spune Daniel mie și lui Bobby.

Alerg în camera mea, îmi netezesc părul răvășit, mă spăl pe

dinți și îmi fac patul. Apoi ieșim cu toții din casă și mergem la

camionetă.

Împodobit cu lumini de Crăciun și udat de ploaia care a

căzut la primele ore ale dimineții, orașul sclipește de apă și de

lumină. Oamenii umplu trotuarele; automobilele blochează

străzile.

Daniel trage într‑o parcare și oprește. Suntem la Centrul

pentru Convalescenți Rain Shadow. E un ansamblu adorabil de

clădiri micuțe de cărămidă, construite pe un teren mare.

Marginile acestuia sunt plantate cu arbori bătrâni, desfrunziți

acum, iar în față se înșiră rododendroni gigantici și azalee.

Ferestrele sunt încadrate de lumini de Crăciun, iar pe un pervaz

se vede un sfeșnic evreiesc cu șapte brațe.

Înăuntru, centrul freamătă de activitate. În spațiul de recepție

de la intrare, mai mulți asistenți îmbrăcați în uniforme albe

împing bătrâni în scaune cu rotile spre o încăpere decorată cu

un banner pe care scrie: „Brunch‑ul Ajunului Crăciunului”.

— Mă duc să‑i întâlnesc pe ceilalți voluntari și să pregătesc

micul‑dejun. Voi puteți ajuta oamenii să ajungă la mese, da? ne

spune Daniel.

— Mă duc să‑l aduc pe domnul Lundberg! strigă Bobby,

luând‑o la fugă.

Mă întorc să‑i pun o întrebare lui Daniel, dar nu‑l mai găsesc.

La urma urmei, nici n‑am nevoie de indicațiile lui. Mi‑am

petrecut o grămadă de timp în aziluri de bătrâni. Știu cum să ﬁu

de ajutor.

Pornesc de‑a lungul coridorului înțesat, aruncând câte o

privire în mai multe camere. Majoritatea sunt goale acum. De

aceea sunt toate coridoarele atât de aglomerate.

În partea din spate a clădirii, dau de o femeie în vârstă,

singură, care stă pe un scaun așezat în fața unei ferestre. Poartă

un capot mototolit, trandaﬁriu deschis, și panglici în părul alb

ca zăpada. Chipul ei mic, în formă de inimă, e brăzdat de riduri,

iar rujul roșu nu se potrivește cu conturul buzelor. Dar ochii o

arată a ﬁ o femeie care în trecut a fost suﬁcient de frumoasă

încât să oprească mașinile pe stradă.

— Bună ziua! spun, pășind în cămăruță. Ajun fericit! Vreți să

mergeți la brunch?

Nu‑mi răspunde. Probabil că am vorbit prea încet. Intru în

cameră, îmi fac loc pe lângă pat și îngenunchez în fața ei.

Femeia murmură ceva și se joacă, absentă, cu o panglică roșie

de satin. Își răsucește fâșia îngustă de țesătură în jurul

articulațiilor noduroase și cu vene pronunțate.

— Hei! spun eu, zâmbindu‑i și strigând cât pot de tare, sunt

aici ca să vă duc la brunch!

Femeia se încruntă. Degetele îi încremenesc. Clipește și‑și

ațintește privirea la mine.

— Mi‑a sosit vremea?

— Brunch‑ul începe în zece minute.

— Sora mea vine să mă ia.

— Sunt sigură că o să vă întâlniți în sala de mese.

Mă ridic și‑i întind mâna.

Ea mă privește cu atenție. Ochii îi par uriași pe chipul micuț.

— Plimbare?

— Lăsați‑mă să vă ajut!

O sprijin ca să se poată ridica în picioare și îmi petrec brațul

în jurul ei. E ușor. Femeia e incredibil de fragilă. Ne târâm de‑a

lungul culoarului, înaintând lent. Acum locul nu mai e atât de

aglomerat. Doar câțiva oameni mai zăbovesc pe culoar.

— E timpul să plantăm lalele, spune bătrâna, apucându‑mă

mai strâns de braț.

Facem ultimii pași până la sala de mese și cotim. Apoi

intrăm, iar eu observ că toată lumea se uită la noi cu asprime. Se

aud chiar și câteva oftaturi. O asistentă robustă vine iute la

mine.

— Doamnă Gardiner, ce e cu dumneavoastră aici? Știți că un

asistent v‑ar ﬁ adus un scaun cu rotile!

— A mers destul de bine, spun eu, sprijinind‑o din toate

puterile.

— Sora mea? șoptește bătrâna cu glas răgușit, privind‑o pe

asistentă.

— Doamnă Gardiner, după cum știți, Dora a murit. Dar ﬁul

dumneavoastră e aici, împreună cu nepoatele dumneavoastră.

Asistenta arată către o masă aﬂată în partea din spate a

încăperii, la care stau un bărbat grizonant, prezentabil, și o

pereche de gemene. Toți trei se ridică în picioare atunci când ne

zăresc. Chiar și din locul în care stau eu, văd că au ochii

înlăcrimați.

Bărbatul se repede la noi și‑și prinde mama de mână.

— Bună ziua, mamă! spune el cu voce tremurândă.

— Unde e Dora? întreabă ea.

— Vino, mamă! Nepoatele tale sunt aici!

Bărbatul o strânge la piept și o conduce la masă.

Asistenta de lângă mine clatină din cap și scoate un suspin

dezolat.

— Sărmana doamnă Gardiner!

O altă asistentă ni se alătură și se așază alături de mine.

— Își petrece tot timpul așteptându‑și sora…

— E trist. Dora a murit acum cincisprezece ani!

Mă îndepărtez de ele și mă îndrept spre coada de la bufet, ca

să dau o mână de ajutor, dar voluntarii stau deja acolo umăr la

umăr, în spatele mâncării.

Nu mai e loc și pentru mine.

O să mă ocup de vase, cred. Mă uit de jur‑împrejur după

Bobby, dar nu‑l văd. Din locul în care mă aﬂu, lângă intrare,

încerc să‑i atrag atenția lui Daniel, dar nu reușesc. E foarte prins

într‑o conversație cu un bătrân care pare să dorească un munte

de crochete de cartoﬁ.

Ies pe coridoare, care acum sunt pustii.

— Bobby!

Nu primesc nici un răspuns, așa că încep să‑l caut.

Îl găsesc în camera de recreere: stă singur și se joacă, absorbit,

cu ﬁgurinele lui. Înainte să intru în încăpere, îl aud cum scoate

tot felul de sunete.

— Hei, copile, ce faci aici?

El abia dacă se uită la mine.

— Sunt prea mic.

Mă așez pe canapeaua ecosez din spatele lui.

— N‑o să mai ﬁi mic prea multă vreme de acum înainte.

Bobby se dă pe spate și se așază pe călcâie. Figurinele cad

deoparte, uitate.

— Mami nu mi‑a spus niciodată că eram prea mic. Mereu mă

lăsa să împart șervețele și să fac o grămadă de alte lucruri.

— Vino aici, Bobby, îl îndemn eu mângâind cu palma locul

de lângă mine, iar el sare pe canapea și mi se cuibărește alături.

I‑ai spus tatălui tău că vrei să ajuți?

Bobby clatină din cap, cu o expresie tristă.

— Trebuie să‑i spui ﬁecărui om din jurul tău cum te simți…

„Îmi pare rău!”, a zis Stacey.

Amintirile nu‑mi dau pace. Dintr‑odată, mă lovește o

migrenă puternică.

„Ar ﬁ trebuit s‑o ascult…”

— …pentru că ﬁecare merită o șansă!

— E greu, spune Bobby.

— Nu te contrazic, copile!

Mai târziu, când o să trebuiască să‑mi sun sora, o să ﬁe cel

mai greu moment pe care l‑am trăit vreodată.

Daniel intră în cameră.

— Aici erai! Te‑am căutat peste tot!

Îi zâmbesc peste capul lui Bobby.

— E dezamăgit ﬁindcă e prea mic ca să poată ajuta la servit.

Bobby se uită la mine, căutând o încurajare. Înclin din cap, iar

el se întoarce către tatăl lui și spune în șoaptă:

— Mami mă lăsa mereu să ajut…

— Îmi pare rău, Bobby! Cred că încă mai am de învățat atunci

când vine vorba să ﬁu tată.

— Așa a spus și Joy.

Daniel pare surprins.

— Joy a ta e o femeie inteligentă. Iar acum, amice, e timpul

pentru biserică!

— Ooo… șoptește Bobby.

— N‑ai de ce să te temi, spune Daniel. O să te țin tot timpul

de mână. O să aprindem o lumânare pentru mama ta. Ei i‑ar

plăcea.

— N‑o să‑mi dai drumul, da? îl întreabă Bobby pe tatăl lui.

— N‑o să‑ți dau drumul, îi promite Daniel.

Bobby mă privește drept în ochi.

— O să stai cu mine?

— Bineînțeles.

Băiatul trage aer adânc în piept.

— Bine! se învoiește el. Să mergem!

Scăldată în lumină, biserica arată ca o mică bijuterie albă,

proiectată pe cerul de un albastru intens.

Eu și Daniel stăm pe trotuarul din față, iar Bobby e între noi.

Peste tot în jurul nostru oamenii vorbesc între ei în timp ce urcă

treptele de piatră care duc la biserică.

— Nu‑mi da drumul, tati!

— Nu‑ți dau drumul, răspunde Daniel.

Acum ei doi formează o pereche și se țin strâns unul de

celălalt.

Asemenea lui Dorothy, Sperietorii și Leului celui Fricos,

avansăm cu precauție pe trotuar și apoi începem să urcăm

treptele una câte una.

La intrare stă un preot în vârstă. Zâmbește în clipa în care dă

cu ochii de Bobby.

— Bine ai venit înapoi, tinere Robert! spune el privindu‑l pe

băiat cu ochi strălucitori. Ne‑ai lipsit!

Bobby își înclină capul în semn de răspuns și nu încetinește

pasul. Îmi dau seama că e foarte emoționat. Dar continuă să

meargă. Mai întâi un picior, apoi celălalt.

— Ești un băiețel curajos, îl laud eu, cuprinsă de un val de

mândrie la vederea acestui copil care învață de mic să‑și

înfrunte teama.

Bobby ne conduce la rândul din spate și se strecoară în bancă.

Știu că vrea să ﬁe aproape de ușă. Eu și Daniel ne așezăm de‑a

dreapta și de‑a stânga lui, ca să se simtă protejat din ambele

părți.

Oamenii se revarsă în biserică și umplu băncile, iar Bobby

rămâne în picioare, drept ca lumânarea. Nu se așază decât după

ce începe slujba, iar ușile din spatele nostru se închid cu zgomot.

Abia în clipa în care băncile sunt pline, ușile sunt închise, iar

preotul binecuvântează congregația, îmi dau seama cât de mult

mi‑a lipsit credința. N‑am mai intrat într‑o biserică de la

înmormântarea mamei.

În ora care urmează, ne ridicăm, îngenunchem și ne ridicăm

din nou, iar cu ﬁecare cuvânt spus, cu ﬁecare rugăciune

repetată, simt cum o parte din mine își revine.

La ﬁnalul rugăciunii Tatăl nostru, Bobby își ridică privirea la

Daniel și șoptește:

— Mami mă poate auzi acum?

— Te poate auzi oricând, răspunde Daniel.

Cu o expresie chinuită, Bobby spune dintr‑o singură suﬂare:

— Îmi pare rău că am fost supărat pe tine, mami!

Îl aud pe Daniel gemând:

— Of, Bobby…

Cu ochii umezi, băiatul se uită la tatăl lui.

— I‑am spus că o urăsc.

Daniel îi șterge lacrimile lui Bobby.

— Știe cât de mult o iubești, amice. Nici o ceartă prostească n‑

ar putea schimba asta.

Iată întocmai cuvintele pe care Bobby are nevoie să le audă.

Pentru prima dată, îi văd zâmbetul adevărat. Fața i se

luminează și‑i iese la iveală întreaga dantură, cu dinți lipsă,

strâmbi sau care abia au apărut.

Începe un imn, iar el deschide cartea la pagina potrivită și‑și

unește vocea pițigăiată și clară cu cea a tatălui său.

În tot timpul slujbei, Bobby și Daniel stau unul lângă altul,

ținându‑se de mână, iar vocile li se unesc ori de câte ori se cântă

un imn. Toate astea îmi umplu inima de bucurie.

„A o lua de la capăt.”

Acum înțeleg. Deși am visat la noi începuturi complexe și la

ﬁnaluri complicate, îmi dau seama că luatul de la capăt se poate

rezuma la ceva deosebit de simplu. Ca, de pildă, la un băiat care

cântă imnuri din nou.

„Îmi pare rău!”

Gândul ăsta mă face să închid ochii. Atunci când îi deschid

din nou, văd că slujba s‑a terminat. Oamenii se adună, își strâng

mâinile și stau de vorbă. Un bărbat cu față rumenă se întoarce

înspre mine, zâmbind.

— Cum te simți astăzi?

— Bine. Pacea ﬁe cu tine!

Nu reușesc să mă opresc din zâmbit. Mă simt aproape

amețită de fericire. Uitasem senzația asta.

Ne ținem după mulțime și ne îndreptăm spre parcarea din

spatele bisericii, unde cântă un grup de colindători îmbrăcați în

costume victoriene. Voluntarii oferă pahare de plastic pline cu

cidru ﬁerbinte și pungi de hârtie umplute cu alune la fel de

ﬁerbinți.

Ne așezăm la coadă și ascultăm vocile acelea frumoase.

— Nu văd, tată! Ia‑mă în brațe!

Daniel îi îndeplinește rugămintea lui Bobby.

Mă apropii de Daniel. Deși suntem în mijlocul unei mulțimi

de oameni care cântă colinde, șușotesc între ei sau sorb cidru

ﬁerbinte, eu aud doar tăcerea lui Daniel, sunetul respirației lui.

Ritmul ei se sincronizează cu inima mea.

Și mă gândesc: „A venit timpul!” Momentul meu. Trebuie să

lupți pentru fericire, iată care e cel mai important lucru pe care

l‑am învățat în ultimele zile. În seara asta trebuie să‑i spun lui

Daniel ce simt pentru el; mâine, aventura mea o să se termine.

Gândul ăsta îmi face inima s‑o ia la goană. O durere de cap mă

arde în spatele ochilor. Mereu mi‑a fost teamă să lupt ca să obțin

ceea ce îmi doream.

Dar nu și de data asta. N‑o să mă las oprită de un atac de

panică.

Mă răsucesc spre el.

— Daniel!

Colindătorii încep un nou cântec. Recunosc muzica, dar nu‑

mi amintesc foarte bine colindul. Se întâmplă ceva rău. Aud un

bâzâit în cap. Vederea mi‑e încețoșată.

— Mă auzi? întreb eu pe un ton ridicat.

El nu se uită la mine, așa că îndrăznesc să‑l ating și, dintr‑

odată, îl strig pe nume, încercând să mă agăț de el:

— DANIEL!

— Joy! se miră Bobby, uitându‑se la mine. Ce s‑a întâmplat?

Îmi dau seama că e foarte speriat. La rândul lui, vede cât de

speriată sunt eu. Răspund:

— Se întâmplă ceva!

Mă îndepărtez de ei, dar nu vreau asta. Fac un efort să mă

întorc; e plin de lume. Mi se pare că o văd pe Stacey stând în

mulțime. Plânge și spune ceva, dar nu reușesc să deslușesc ce

anume. Totuși, nu e cu putință ca Stacey să se aﬂe aici. Ea nu

știe unde sunt.

Aud un zumzet. Aud oameni vorbind, țipând.

„Nu ne părăsi, Joy!”

E Bobby… și nu e.

Întind mâna și mă agăț de mâneca lui Daniel.

— Ajută‑mă!

— Tată, ajut‑o!

— Joy…

Daniel îmi șoptește numele, sau cel puțin așa mi se pare. Din

pricina vâjâitului din urechi, nu mai aud nimic altceva.

Mă doare pieptul.

Colindătorii încep iarăși un nou cântec. Le aud vocile: „S‑a

auzit, în chiar a miezului de noapte liniște…” „LINIȘTE.”

— …străvechiul cânt de slavă…

„LINIȘTE.”

Bobby se întinde spre mine, țipând:

— Joy, mi‑ai promis! Mi‑ai promis…

„LINIȘTE.”

Durerea îmi explodează în piept și îmi zdruncină întreg

corpul, iar lumea devine neagră.

PARTEA A DOUA

„Vezi lucruri și spui: «De ce?»

Dar eu visez lucruri ce nu s‑au întâmplat

Și spun: «De ce nu?»”

George Bernard Shaw

CAPITOLUL 10

Atunci când deschid din nou ochii, nu văd decât lumină –

strălucitoare, albă și vibrantă.

Sunt în pat, dar nu e patul meu din camera 1A. Tavanul de

deasupra e format din panouri fonoizolante albe, cu tuburi de

neon lungi, care răspândesc o lumină ﬂuorescentă.

Peste tot sunt oameni îmbrăcați în portocaliu, care se rotesc în

jurul meu asemenea unor dansatori. Îi văd cum vorbesc între ei,

dar nu aud nimic în afara bâzâitului din urechi și a poc‑vâjului

unei mașinării care sună asemenea valurilor ce se sparg la mal.

La dreapta și la stânga mea se găsesc aparate care scot

zgomote. Văd un monitor negru, de‑a lungul căruia se mișcă în

valuri o diagramă verde.

Sunt într‑un spital.

Probabil că am leșinat în parc. Am făcut un infarct sau ceva

de genul ăsta. Încerc să mă mișc, dau să mă ridic în capul

oaselor ca să pot vedea mai mult din ceea ce mă înconjoară, dar

brațele și picioarele îmi sunt inerte, grele.

— Bobby… șoptesc eu, simțind o arsură în gât din cauza

efortului și dându‑mi seama că mi‑e cumplit de sete. Daniel…

— Salut, Joy! Mă bucur să te văd!

Chipul unui bărbat plutește în fața mea. Fac un efort să văd

limpede. Îl descopăr în fragmente: păr alb ca zăpada… piele

bronzată… ochi albaștri… un cercel cu diamant.

E bărbatul de la benzinărie.

„Ce… ce cauți tu aici?!” vreau să‑l întreb, dar nu reușesc să‑

mi mișc limba.

Îmi dă o bucată de gheață ca să‑mi umezesc gâtlejul ce pare

cuprins de ﬂăcări.

— Nu încerca să vorbești, Joy! Ai fost intubată. E normal să

simți durere în gât. Eu sunt doctorul Saunders. Ne‑ai cam

speriat pe toți!

— Cine… cine ești?

Nu înțeleg ce se întâmplă și sunt speriată.

— Acum trebuie să te odihnești!

Oamenii din jurul meu șușotesc, ca să mă împiedice să aud

ce‑și spun. Chipurile lor sunt o mare de cercuri neclare; cu toții

se încruntă atunci când mă privesc. Mă arată cu degetul și

clatină din cap. Apoi ies din cameră unul câte unul.

Le aud pașii îndepărtându‑se. Apoi o ușă se deschide și,

după o clipă, se închide.

Rămân doar în compania mașinăriilor care scot tot felul de

zgomote – un clic‑bâzz, un poc‑vâj, un bip‑bip‑bip. Iar eu sunt

singură aici, incapabilă să mă mișc, privind lung la tavanul ăsta

necunoscut.

Bietul Bobby! Cred că e speriat de moarte!

„N‑o să te părăsesc!”

Și iată unde am ajuns, la spital.

Vreau să vină aici, lângă patul meu, ca să‑i zâmbesc și să‑i

spun că sunt bine.

În spatele meu, ușa se deschide din nou. Aud pași poticniți,

care se îndreaptă înspre mine.

E Bobby. „Slavă Domnului!”

Mă cuprinde un val de ușurare. Bobby știe că nu l‑am părăsit.

„Sunt bine! Bine!” În mintea mea, cuvintele astea sunt rostite

puternic și limpede, dar sunetul care îmi iese de pe buzele

crăpate și uscate abia dacă e o șoaptă. Și chiar și o asemenea

șoaptă inutilă mă obosește. În schimb, încerc să ridic o mână, ca

să demonstrez cât de bine mă simt.

— Joy!

E o altă voce, nicidecum cea a unui băiețel. Îmi ia o veșnicie

să‑mi întorc capul, iar după ce reușesc, pernele mi se umﬂă în

jurul feței, blocându‑mi vederea în dreptul ochiului stâng.

Totuși, reușesc să văd destul de bine.

Ea arată de parcă s‑ar ﬁ micșorat, seamănă cu un creion care

s‑a tocit până când a devenit doar un ciot. Ochii îi sunt umﬂați

și roșii; nu încape îndoială că are urme de lacrimi pe obraji.

„Stacey.”

Nu înțeleg. Cum de e aici? Cum de m‑a găsit?

— Ce… aici?

Se apleacă spre mine și îmi dă la o parte șuvițele umede care

îmi cad peste ochi. Atingerea ei e rapidă, de parcă n‑ar ﬁ sigură

că e binevenită. Abia dacă i‑am simțit degetele pe față, că s‑a și

retras.

— Am fost atât de speriată!

— Cum de m‑ai gă… sit?

O văd cum îmi răspunde, dar ceva e în neregulă. Vâjâitul din

urechi mă împiedică s‑o aud. Capul îmi bubuie. Vreau s‑o întreb

unde sunt Bobby și Daniel, dar vocea mă trădează. Nu reușesc

să spun decât:

— Unde?

— Te‑au adus cu avionul la Bakersﬁeld. Ești acasă.

— Acasă? reușesc eu să întreb cu glas spart.

Nu înțeleg. E Ajunul…

— Crăciunului?

— Nu, îmi pare rău! Știu cât de mult iubești sărbătorile.

— Ce zi e?

— Suntem în treizeci. Ai avut vreo două săptămâni diﬁcile,

dar doctorii cred că de acum încolo o să ﬁi bine.

Cuvintele ei se rostogolesc asemenea unor dropsuri pe tăblia

unei mese de bucătărie; e imposibil să le prind pe toate deodată.

— Daniel?

Stacey se încruntă.

— Înțelegi ce îți spun, Joy? Ai fost implicată într‑un accident

de avion, îți amintești? Pompierii te‑au salvat cu câteva

momente înainte ca epava să explodeze. Medicii spun că e

posibil să ai probleme de memorie.

„M‑au salvat. Pompieri.”

Dar am plecat de la locul accidentului, mi‑am abandonat

viața destrămată acolo, printre resturile avionului, și am pornit

într‑o aventură. Dacă am fost salvată de cineva, atunci aceia au

fost Bobby și Daniel. Vreau să clatin din cap și să neg totul, dar

se pare că nu pot să mi‑l mișc.

— Nu.

— Din cauza rănilor de la cap, timp de aproape zece zile ai

fost în comă indusă.

„Rănile de la cap.”

Înțelesul cuvintelor lui Stacey mă învăluie asemenea unui

duș rece. Ea susține că după accident am fost aici, în patul ăsta

de spital.

Nu înțeleg. De ce să mă mintă? Pentru că am fugit, pentru că

am lăsat‑o să creadă că am murit?

— Joy, ce anume îți amintești?

„Daniel și Bobby… plecarea… dansul de lângă focul de pe

plajă…”

Inima începe să‑mi bată atât de nebunește, încât nu mai pot

respira. Lângă mine, un aparat începe să bipăie.

— E o minciună! o acuz eu dintr‑o singură șoaptă.

Din pricina efortului pe care trebuie să‑l fac ca să rostesc

cuvintele astea, simt din nou în gâtlej acea oribilă senzație de

arsură.

Ca de la mare distanță, o aud pe sora mea chemând pe

cineva. Peste câteva clipe, camera se umple de oameni.

Văd un ac de seringă.

— Termină, mă conjură sora mea, o să‑ți faci rău singură!

„Te rog, spune‑mi că m‑ai mințit!”

Simt cum totul se estompează în jurul meu. Închid ochii.

Sunetul teribil din capul meu încetează.

„E o minciună!”

Zbor deasupra pădurii tropicale, uitându‑mă în jos, la

diadema de lumini strălucitoare a unui oraș. De la o distanță

mare și amețitoare, zăresc panglica neagră a unui drum.

Lumina lunii aurește linia din mijlocul lui, iar eu o urmez.

De data asta, știu că visez. Aud bâzâitul luminii ﬂuorescente

de deasupra capului meu și poc‑vâjul aparatului ce seamănă cu o

barză și care e amplasat lângă patul în care zac. Mai simt și un

fel de pulsație surdă în sânge, o stare de euforie a cărei sursă e o

perfuzie. Probabil că medicamentul care mi se dă astfel e menit

să calmeze o durere destul de mare, dar o calmează atât de bine,

încât nu‑mi pasă.

Din mijlocul norilor argintii printre care zbor, văd Confort

Fishing Lodge, pitulată de‑a lungul lacului cenușiu și sticlos.

Razele lunii strălucesc pe suprafața apei.

Acela e locul în care îmi doresc să ﬁu. Închid ochii și îmi

îndeplinesc dorința.

Atunci când deschid ochii, văd că sunt la recepție, rezemată

de perete. Încăperea e decorată de sărbători, așa cum am lăsat‑o.

Luminile strălucesc în brad; pe polița șemineului se aﬂă mai

multe lumânări aprinse, presărate printre căsuțele de jucărie ce

alcătuiesc un oraș acoperit de ninsoare. Din boxele combinei

muzicale răsună „Santa Claus Is Corning to Town”, versiunea

lui Bruce Springsteen.

Aud zgomot de pași deasupra capului. Întreaga cabană

pârâie și freamătă cât timp cineva gonește pe coridorul de la

etaj, după care începe să tropăie pe scară.

E Bobby. Ai zice că aleargă la maratonul de Crăciun.

Ajuns la baza scării, cotește la stânga și trece în goană pe

lângă mine, către camera 1A.

Deschide ușa și strigă:

— Joy!

Apoi dispare înăuntru.

Mi‑l imaginez cum se oprește dintr‑odată lângă patul gol. În

clipa aceea mă cuprinde mâhnirea, ceea ce mă face să respir

sacadat.

Daniel coboară la recepție și se oprește lângă mine. Tânjesc

să‑i simt căldura trupului, dar nu pot. Sunt atât de aproape,

încât îi văd cutele de pe obraji și îi aud murmurul ușor al

respirației, dar, cu toate astea, mă simt de parcă aș ﬁ la kilometri

depărtare.

— Amice, mă gândeam că o să te duci direct la brad!

Bobby se întoarce la recepție. Arată mai scund, ca și cum ar ﬁ

mai mic. Are umerii încovoiați, iar gura îi tremură. Îmi dau

seama cât de tare încearcă să nu plângă.

— Ea nu mai e!

Încerc să merg spre el, dar nu pot să mă dezlipesc de perete.

Picioarele îmi sunt asemenea unor țevi de plumb.

Bobby își târșâie picioarele către tatăl lui, cu aerul acela

abătut pe care‑l au toți copiii dezamăgiți.

— Mi‑a promis! E la fel ca mami.

— Sunt aici! spun eu, încercând cu disperare să ajung la el.

Nu spune că nu sunt aici!

Daniel îl trage pe Bobby lângă el și îl strânge în brațe. Îmi dau

seama că Bobby plânge, dar aproape că nu scoate nici un sunet.

Iată felul de a se manifesta al unui băiețel care a învățat prea

devreme să plângă și care încearcă să ascundă asta.

Atunci când Bobby se trage înapoi, are ochii roșii și umezi.

— Îți amintești ce a spus doctorul? întreabă Daniel, ștergând

cu delicatețe lacrimile ﬁului său. Atunci când n‑o să mai ai

nevoie de prietena ta imaginară, ea o să plece.

— Nu era imaginară, tată! strigă Bobby, clătinând din cap. Nu

era! Ai vorbit cu ea!

— Medicii mi‑au spus să mă prefac.

Mă simt ca lovită de trăsnet.

Am fost prietena imaginară a lui Bobby.

Daniel nu m‑a văzut niciodată.

— Nu‑i adevărat! strig eu.

Dar imediat ce rostesc cuvintele, încep să‑mi amintesc de

unele lucruri. Momentele în care Daniel nu mă privea și nu

vorbea cu mine. Iar atunci când totuși vorbea cu mine, asta nu

era decât o prefăcătorie pe care i‑o recomandase medicul, astfel

încât Bobby să se simtă iubit. De pildă, dansul nostru. Acum îmi

aduc aminte că Bobby a arătat cu degetul spre locul în care

stăteam eu.

„E chiar acolo, tati! Dansează cu ea!”

— Pot ﬁ eu cel cu care vorbești, Bobby! spune Daniel.

Vocea i se frânge. Din privirea lui, îmi dau seama cât de mult

îl derutează întreaga situație și cât e de speriat.

— Nu mă crezi, spune Bobby cu încăpățânare.

Se răsucește pe călcâie și se duce la bradul de Crăciun, în fața

căruia face o genuﬂexiune.

Mișcarea lui Bobby mă eliberează. Îl urmez, mă mișc odată cu

el, fac ce face el.

Băiatul îngenunchează lângă brad, iar eu mă așez lângă

șemineu, așa cum am mai făcut de câteva ori înainte. În stânga,

pe masa de joc, se găsesc în continuare placa, pionii și cărțile de

joc de la Candy Land. Pe tablă sunt trei pioni.

„O să mut eu pentru Joy, tată!”

În acel moment, am o nouă revelație. De ﬁecare dată când eu

și Bobby ne‑am jucat cu ﬁgurinele, el a vrut ca eu să ﬁu Frodo și

să port inelul.

Inelul care‑l făcea pe Frodo invizibil.

Bobby se întinde dedesubtul bradului și scoate un pachețel. E

ambalat la repezeală în formă de sul și are panglici la ﬁecare

dintre capete.

Eu și Bobby ne ținem răsuﬂarea la unison. Cadoul e dovada

călătoriei mele imposibile, nu‑i așa?

— Ia uite, tată! Asta e de la Joy!

— Bobby…

— Deschide‑l!

Daniei apucă pachetul, care pare minuscul și fragil între

degetele lui prelungi și bronzate. Îl desface cu grijă și ia lista. Pe

măsură ce citește, se încruntă. Apoi se uită la Bobby.

— Cum de ai făcut asta?

— E cadoul tău de la Joy. Ea mi‑a spus ce să scriu.

Daniel se uită din nou la listă.

Am fost aici!

„Am fost.”

Cu siguranță că acum Daniel o să‑l creadă pe Bobby.

Își coboară privirea la ﬁul lui.

— Ai făcut asta singur, șoptește el. Recunoaște, te rog!

— N‑aș ﬁ putut, tată, răspunde Bobby pe un ton serios.

În tăcerea care urmează, Daniel se uită de jur‑împrejur.

— Ea e aici acum?

— Nu. A dispărut în parc.

„VREAU SĂ MĂ VEZI!”, spun eu cât de tare pot.

Daniel se încruntă. Îmi dau seama că e cât se poate de

nedumerit. Știe că Bobby n‑a scris lista aceea de unul singur, dar

nu crede în existența mea. Cum ar putea?

— Te rog să mă crezi, șoptește Bobby. Nu s‑a întâmplat ca

atunci când am vorbit cu mami. Sau cu Mr. Patches. Jur că n‑a

fost același lucru!

Daniel rămâne cu privirea ațintită la lista pe care o ține în

mână. Hârtia freamătă puțin, de parcă lui i‑ar tremura mâinile.

Apoi își privește ﬁul.

— Vrei să cred în magie?

Bobby dă din cap în semn că da, iar în ochii lui Daniel se

ivesc lacrimi. La fel și într‑ai mei.

— Mami m‑ar crede!

— Dar…

— Nu mai contează, oftează Bobby.

E un sunet teribil, sfâșietor, în care se simte înfrângerea.

— Ei, bine, eu sunt irlandez, spune Daniel în cele din urmă.

Iar noi suntem cam duși cu capul.

Bobby răsuﬂă zgomotos. De data asta, e sunetul speranței.

— Bunica mi‑a spus că un spiriduș trăia în borcanul ei cu

fursecuri.

Daniel zâmbește.

— Păi, ți‑am spus cum sunt irlandezii. Mă gândesc, amice, că

de dragul tău aș putea încerca să cred și eu. Dar trebuie să‑mi

arăți cum.

— Vorbești serios?

— Vorbesc serios.

— Cum să‑ți arăt?

Daniel ridică din umeri.

— Cred că povestindu‑mi despre ea. Vorbește fără să te

oprești, până când încep să cred.

Bobby se aruncă în brațele tatălui său.

Mă uit cum Daniel își strânge ﬁul la piept cu o ferocitate

izvorâtă dintr‑o dragoste disperată. După ce Bobby se retrage,

zâmbesc amândoi.

„Vreau să mă vezi”, șoptesc eu, animată de o dorință atât de

mare, încât simt o durere în piept. „Te rog!”

— Putem deschide cadourile acum?

— Da, bineînțeles!

Bobby aleargă la brad și ia cadourile de sub el. Le așază unul

peste altul pe măsuța de cafea. La ultima tură, se vâră adânc sub

brad și scoate cartea portocalie de Dr. Seuss. O panglică galbenă

e pusă drept semn de carte chiar la mijloc. Bobby ia volumul cu

grijă și i‑l duce tatălui său, care acum stă așezat pe canapea.

— Îmi dai cartea ta preferată, amice?

— Nu.

Bobby se așază lângă Daniel, după care deschide cartea.

— Vrei să‑ți citesc? întreabă tatăl lui, încruntându‑se. Ce‑ai

zice să…

— Taci! Trebuie să mă gândesc, spune el contractându‑și

mușchii feței în semn de concentrare puternică, iar apoi, silabă

după silabă, rostește cuvintele: Eu… sunt… Sam. Sam… eu…

sunt.

— Bobby!

— Taci, tati! Mie… nu‑mi… plac… ouăle… verzi… cu… șuncă.

Ascult vocea dulce și poticnită a lui Bobby, însă mă uit la

Daniel. La început stă drept, stăpân pe situație, dar după ce ﬁul

lui începe să citească, văd cum stăpânirea de sine îi dispare.

Totul se îndulcește în ﬁința lui – expresia din ochii aceia verzi,

conturul impunător al umerilor, linia fermă a șirei spinării.

Iubire. N‑am mai văzut‑o niciodată atât de clar și nici n‑am

tânjit după ea cu mai multă disperare.

„Sunt parte din asta!”, le spun. „Vreau să mă și vedeți!”

După ce termină de citit cartea, Bobby se uită la tatăl lui.

— Plângi. Am făcut ceva greșit?

Daniel îl mângâie pe obraz.

— Mama ta ar ﬁ atât de mândră de tine!

Lacrimile îmi înțeapă ochii, vederea mi se încețoșează, iar eu

mă bucur. În momentul ăsta, chiar am nevoie să văd totul

estompat.

— Joy m‑a învățat în ﬁecare zi.

O vreme, Daniel rămâne cu privirea ațintită la ﬁul său.

— Chiar așa? Atunci, bănuiesc că Joy a ta are un loc aici, nu‑i

așa?

— Mi‑e dor de ea, tată!

— Știu, dar îl ai pe bătrânul tău, care nu pleacă nicăieri.

— Promiți?

Simt frica din vocea lui Bobby, iar sunetul acela dă sens la tot

ceea ce s‑a întâmplat. Bobby s‑a temut mereu ca nu cumva să

rămână singur. A suferit de aceeași teamă ce m‑a făcut să mă

îmbarc în avionul care trebuia să ajungă la Hope.

— Promit!

Mă aplec în față. Nu mă pot mișca mai mult de atât.

„Credeți în mine!”, spun eu cu disperare, dorindu‑mi ca ei să

poată vedea cu inimile.

Îmi concentrez toată puterea minții, din nou și din nou:

„Credeți!”

Efortul mă sleiește de forță. După ce termin, abia mai pot să

respir. Îmi simt inima accelerându‑și din nou bătăile. Lumea

începe să‑și piardă contururile.

Devin palidă.

Palidă de tot.

Întind mâna ca să găsesc ceva de care să mă agăț.

Nu‑i nimic. Închid ochii și țip:

„Nu!”

Deschid din nou ochii și văd lumini albe și strălucitoare. O

asistentă stă lângă patul meu. E femeia pe care am „întâlnit‑o”

la cabinetul medical din visul meu.

— Cum ne simțim astăzi? întreabă ea cu o voce care îmi e

foarte cunoscută.

— Sunt bine, reușesc eu să spun, închizând iarăși ochii.

Încerc să‑mi găsesc din nou drumul spre pădure, dar de data

asta nu văd decât întuneric.

Vreau să iau din nou calmante.

Acum sunt complet trează și stau în capul oaselor pe saltea.

Atât de mulți oameni stau ciorchine în jurul meu, încât nu văd

zidurile din spatele lor. Un licăr de lumină e proiectat pe tavan,

venind de la o fereastră care nu e în raza mea vizuală.

Ascult susurul ploii.

Dar acum sunt la Bakersﬁeld; e 31 decembrie, iar soarele

strălucește afară.

— Nu înțeleg ce vrei să spui. Povestește‑mi din nou!

Oamenii strânși în jurul meu se încruntă. Îi recunosc pe toți.

Printre ei e și Stacey, bineînțeles. După ce m‑am trezit, n‑a ieșit

din cameră decât ca să‑și ia ceva de mâncare sau – fără îndoială

– ca să‑l sune pe Thom. Aici e și asistenta pe care am văzut‑o în

vis. Ea e inﬁrmiera de zi care a avut grijă de mine. Bărbatul de la

biserică, cel cu fața rumenă, e ortopedul care mi‑a îngrijit

piciorul drept. Se pare că osul mi‑a fost îmbinat cu ajutorul unei

tije de titan. E mai mult decât pot spune despre mintea mea,

care nu e ținută laolaltă de nimic în ultimul timp. Tipul de la

benzinărie e cardiologul meu; el m‑a readus la viață, deși

adevăratul merit le aparține unui bărbat și unui băiat care nu

există.

— Piciorul tău drept a fost rupt chiar sub genunchi. O

contuzie destul de severă! Vreme de câteva zile, am fost

îngrijorați ca nu care cumva să faci o inﬂamație a creierului,

spune lucrătorul de la benzinărie, pe care acum trebuie să‑l

numesc „doctorul Saunders”.

Vreau să fac o glumă despre ce cap mare am, dar nu‑mi

găsesc cuvintele.

— Cu puțină ﬁzioterapie, o să ﬁi bine, spune sora mea.

Consiliul dă din cap la unison, precum acele capete de jucărie

bâțâitoare, care se ﬁxează pe ferestrele din spate ale mașinilor.

— O să mai pot să patinez pe gheață? întreb eu, deși n‑am

mai patinat de la aniversarea de nouă ani a Melindei Carter.

Doctorul Saunders se încruntă. E o întrebare pe care n‑o

anticipase.

— Cu timpul, bineînțeles, dar…

— Nu contează, spun eu, încercând să zâmbesc. Când pot

merge acasă?

Cei aﬂați de față încep din nou să dea din cap. Le‑a plăcut

întrebarea.

— O vreme trebuie s‑o iei ușor, spune Saunders.

Mă uit în jos, la piciorul meu pus în ghips. Da, ce mare

noutate am aﬂat!

— Dar dacă ești atentă și excludem orice complicație

neprevăzută, credem că în câteva zile o să poți merge acasă.

Vreau să le zâmbesc. Vreau cu adevărat. Știu cât de mult au

muncit cu toții ca să mă ajute să merg acasă.

„Singură.”

— Asta‑i grozav!

Bag de seamă felul în care mă privește Stacey. Știe ce

gândesc. Legătura asta există de mult timp între noi și se pare că

nici furia și nici trădarea n‑o pot distruge.

— Mulțumesc, spun eu cu sinceritate.

După ce grupul părăsește încăperea, rămân singură cu

Stacey.

Nici una dintre noi nu vorbește. E limpede că nu știm ce să

spunem, cum să începem.

Acum mingea e în terenul meu; sunt conștientă de asta.

Stacey și‑a făcut deja mutarea – m‑a invitat la nunta ei. De altfel,

ăsta‑i motivul pentru care zac aici, conectată la aparate, cu o tijă

metalică vârâtă în corp.

Mă ridic cât pot de mult și îmi aranjez din nou pernele. Dar

regret pe loc că am făcut‑o. Nu mai e nici o cale să‑mi feresc

privirea de imaginea pântecului surorii mele. A luat deja câteva

kilograme în greutate.

Stacey îmi observă direcția privirii.

— Sunt surprinsă că nu m‑ai dat afară pe ușă, spune ea în

șoaptă.

Simt nostalgia din vocea ei, dorul de mine. Îmi vin în minte o

grămadă de amintiri din tinerețea noastră.

— La greutatea pe care o ai acum, aș avea nevoie de un fel de

catapultă!

Încearcă să zâmbească la gluma mea penibilă; o văd că își

dorește. Dar n‑o face. Probabil că nu poate. Nici eu nu pot.

— N‑am luat chiar atât de mult în greutate!

— Dacă aș avea două picioare sănătoase, ți‑aș tăbăci fundul,

să știi!

— Ajunge! spune Stacey. Mereu o dai pe glumă atunci când

suferi!

Ăsta e adevărul; miezul tuturor lucrurilor. Suntem surori. Ne

cunoaștem cel mai bine. Trecutul, secretele noastre, fricile

noastre. Am încercat să ne lepădăm de darul ăsta prețios, dar de

fapt n‑am putut să renunțăm la el.

Stacey își mușcă buza de jos. E un gest pe care l‑a făcut toată

viața ori de câte ori i‑a fost frică.

— Îmi pare rău, Joy! Nu știu cum s‑a întâmplat. N‑am vrut

să…

Întind o mână. Dintre toate lucrurile pe care ni le putem

spune acum, motivele și împrejurările trădării ei sunt ultimele

pe lista mea. Dar gestul meu vine prea târziu; cuvintele lui

Stacey ajung la mine, mă înfurie și… mă rănesc.

— O spui de parcă ai ﬁ alunecat pe o coajă de banană și ai

căzut peste soțul meu!

— Atunci, ce e de făcut?

Blândețea vocii ei, tremurai buzei, regretul din ochi; le observ

pe toate și, în clipa în care îmi dau seama că o văd cu adevărat

pe ea, pe sora mea, scânteia de furie dispare, renunț pur și

simplu. În clipele în care se prăbușea avionul, gândurile mele s‑

au îndreptat către Stacey. Trebuie să‑mi aduc mereu aminte de

asta. Așa că spun:

— Găsim o modalitate de a depăși momentul. Și gata.

— Cine ești tu și ce ai făcut cu sora mea?

— Cine încearcă să ﬁe amuzantă acum?

Stacey mă privește cu un amestec de mirare și de

recunoștință.

— Acum două săptămâni, mă urai!

— Nu te‑am urât niciodată, Stacey, rostesc eu cu blândețe.

Înainte să termin de rostit cuvintele astea, îmi dau seama că

nu sunt de ajuns. Ceea ce vreau să spun, ceea rostesc cu voce

înainte să‑mi dispară curajul, e lucrul pe care l‑am învățat în

pădurea tropicală:

— Suntem surori.

Stacey începe să plângă.

Aștept ca ea să spună ceva, dar rămâne tăcută. Poate că se

gândește, ca și mine, ce anume am putea face ca să depășim

momentul ăsta.

— N‑o să ﬁe ușor, spun eu.

Stacey se șterge la ochi.

— Nimic nu e ușor.

Ea înaintează puțin, mă privește și îmi dă la o parte o șuviță

care îmi căzuse peste ochi.

— Îmi pare rău, să știi.

— Știu, oftez eu. Pe când eram în pădure…

Mă opresc brusc în clipa în care îmi dau seama ce urma să

spun.

— Ce pădure? se miră Stacey.

Încerc să zâmbesc, dar nu‑mi iese.

— Dacă îți spun, o să crezi că m‑am lovit la cap. Sau că sunt

nebună.

— Ești omul cel mai întreg la minte pe care‑l cunosc.

O privesc cu atenție, încercând să estimez cât de mult aș

putea povesti.

— Am văzut interviul pe care l‑ai dat la jurnalul de știri. Le‑ai

spus reporterilor că sperai să mă întorc la tine.

Stacey se încruntă.

— Cum…?

— Răspunde, pur și simplu! Ai spus tu asta?

— Am spus. M‑am rugat în ﬁecare zi să te trezești și să te

întorci.

Cumva, dintr‑o lume falsă, eu văzusem transmisiunea aceea

reală.

— Iar tu purtai ținuta aceea galbenă pe care ți‑am cumpărat‑o

eu.

Stacey înclină ușor din cap și se apleacă în față, sprijinindu‑și

brațele pe marginea patului.

— N‑ai văzut niciodată transmisiunea aceea. Erai în comă.

Dacă nici surorii mele nu‑i pot spune adevărul, atunci, cui? Și

simt nevoia să spun cuiva. Sunt asemenea puștiului din ﬁlm, care

„vede fantome”. Dacă încerc să lămuresc lucrurile de una

singură, os‑o iau razna.

— După accident, m‑am trezit…

Ea clatină din cap.

— Nu. Nu ți‑ai mai revenit. Paramedicii…

— Nebună, îți amintești?

— Of…!

— Oricum, mă aﬂam într‑o poiană. Era fum peste tot și erau

ﬂăcări și zgomote puternice și… mama!

Stacey rămâne nemișcată.

— Ai văzut‑o?!

Încuviințez din cap.

— Și?

— A îngenuncheat lângă mine și mi‑a spus că nu mi‑a sosit

vremea, povestesc eu, aplecându‑mă ușor în față și dorindu‑mi

cu disperare să mi se spună că nu sunt nebună, deși știu că sunt.

Stacey, spune‑mi că sunt dusă cu capul!

— Acolo, pe câmp… inima ți s‑a oprit vreme de aproape un

minut. Din punct de vedere legal, ai fost moartă.

Dau aerul afară din piept cu putere. Informația asta îmi dă un

bizar sentiment de liniște.

— Mama a fost cea care m‑a făcut să mă trezesc. Apoi mi‑am

dat seama cât de singură eram, cât de departe de ceilalți

supraviețuitori. La început, am vrut să merg la ei și să cer ajutor,

după care mi‑am amintit de tine și m‑am răzgândit. Am plecat

de la locul accidentului și am ajuns undeva într‑un orășel din

Washington.

— Știi că avionul s‑a prăbușit la vreo sută șaizeci de kilometri

nord‑est de aici?

Noua informație mă face să tresar.

— N‑am ajuns niciodată nici măcar până în statul

Washington?

— Nu.

O să mă gândesc mai târziu la asta. Acum, din moment ce am

început să‑mi spun povestea nebunească, vreau s‑o povestesc

până la capăt.

— Am găsit o cabană dărăpănată, care se chema The Confort

Fishing Lodge, și mi‑am luat o cameră. Acolo erau un băiat și un

bărbat.

Stacey ridică o mână, încercând să mă oprească.

— Așteaptă o clipă!

Aleargă într‑unul dintre colțurile camerei. Acolo, pe un scaun

de plastic galben‑muștar, se aﬂă geanta mea. Aparatul de

fotograﬁat e alături.

— Aparatul meu, spun eu în șoaptă. Ai developat ﬁlmul?

— Cum? Nu! răspunde Stacey, care scotocește prin geanta de

piele neagră, de unde scoate o revistă și se întoarce, grăbită,

lângă mine. Am citit articolul ăsta pe când erai în operație.

Deschide revista și mi‑o întinde. E un articol despre The

Confort Fishing Lodge.

— L‑am citit în timp ce așteptam la aeroport.

Mă simt de parcă m‑aș dezintegra, de parcă m‑aș rupe în

bucăți. Aici a început totul. În subconștientul meu. M‑am uitat

la imaginile acestui loc și mi‑am dorit să ajung acolo. Iar o

perfuzie cu morﬁnă a făcut ca totul să ﬁe posibil.

— Potrivit articolului, cabana a fost demolată în 2003, ca să se

construiască pe teren un centru de relaxare pentru corporatiști.

Demolată.

— E pomenit pe undeva vreun Daniel?

Stacey răsfoiește paginile.

— Nu. Complexul a fost construit de către domnul și doamna

Melvin Hightower. Zimon Corporation l‑a cumpărat, iar foștii

proprietari s‑au mutat în Arizona. Acum se organizează acolo

petreceri de corporație și seminarii motivaționale.

Confort Fishing Lodge nu mai există.

N‑am fost niciodată acolo.

Cu siguranță că Daniel e neurologul meu, iar Bobby, ﬁul

vreunei asistente, care a dat buzna pentru o secundă în camera

mea, cât timp eu dormeam.

— Joy, ești bine?

Închid ochii ca să nu‑mi poată vedea lacrimile.

— Nu.

— Mă sperii!

În cele din urmă, îmi ridic privirea către ea. Printre lacrimi,

îmi dau seama cât e de îngrijorată. Aș vrea să‑o liniștesc, dar nu

pot.

— Vrei să‑mi developezi ﬁlmul?

— Ești sigură că asta vrei?

Oftez.

— Stace, nu mai sunt sigură de nimic…

CAPITOLUL 11

Sunt asemenea unui autist care încearcă să rezolve un puzzle.

În restul timpului petrecut la spital, studiez piesele și le pun

împreună într‑o grămadă de feluri, încercând să văd întreaga

imagine.

Ei îmi spun ca n‑am plecat de la locul accidentului, iar eu nu

cred că ei mint.

Am văzut relatările din presă, completate cu fotograﬁi care

îmi dau o stare de rău ﬁzic. Mai mulți pasageri, printre care și

Riegert, au povestit că au văzut cum am fost scoasă din avion.

Imediat ce mi‑au găsit poșeta și actele, au sunat‑o pe Stacey. Voi

ﬁ având eu leziuni pe creier, voi ﬁ ﬁind pradă halucinației și

derutei din pricina medicamentelor, dar nu sunt idioată. Pot

pune cap la cap niște informații.

N‑am plecat niciodată de la locul accidentului.

Asta era ceea ce știu.

Trebuie să fac cumva să înțeleg ceea ce cred.

Dacă mi‑aș putea aminti accidentul, poate că asta ar face ca

totul să pară real. Dar psihiatrii care îmi dau acum târcoale

asemenea rechinilor în ape însângerate, cred că n‑o să‑mi

amintesc niciodată. „Prea traumatizant!”, spun ei.

Eu le spun că „amintirea” lui Daniel și a lui Bobby e încă și

mai dureroasă.

Lor, experților în creiere, nu le place să audă asta. De ﬁecare

dată când le pomenesc despre aventura mea, încep să țâțâie din

buze și să clatine din cap.

Doar Stacey mă lasă să vorbesc despre Bobby și Daniel de

parcă ar ﬁ adevărați. Drept urmare, simpla ei acceptare tacită ne

aduce cumva din nou împreună. M‑am schimbat după ce am

fost atât de aproape de moarte, dar se pare că nu sunt singura

care a făcut asta. Asistentele mi‑au spus că Stacey a fost cea mai

mare susținătoare a mea în tot acest timp, cerând tot ce era mai

bun pentru mine și organizând în oraș rugăciuni și veghe cu

lumânări.

Noaptea trecută, ea chiar a dormit în camera mea; de

dimineață s‑a trezit la ivirea zorilor și mi‑a citit foaia de

externare.

— Ești pregătită să pleci?

Acum stă în prag. Lângă ea e o asistentă care a adus un scaun

cu rotile.

— Sunt pregătită.

Îmi ia atât de mult să mă dau jos din pat și să mă așez în

scaunul cu rotile, încât în timpul ăsta aș putea tricota un

pulover.

Însă nimeni în afară de mine nu pare să observe asta. Plecăm

apoi de‑a lungul coridorului. Toți cei pe care îi întâlnesc îmi

spun:

— La revedere, Joy! Succes!

Mormăi niște mulțumiri și încerc să par fericită că mă întorc

acasă.

După ce ajungem afară, Stacey mă rostogolește într‑o dubița

nou‑nouță, de culoare roșie.

— Ai o mașină nouă, se pare!

— Thom mi‑a făcut‑o cadou de Crăciun, răspunde ea.

„Thom.” E pentru prima oară când îi pronunță numele în

prezența mea.

Ne uităm țintă una la alta vreme de o clipă lungă și

stânjenitoare, după care Stacey mă ajută să mă așez pe scaunul

pasagerului.

În drum spre casă, încercăm să găsim subiecte de conversație,

dar nu e ușor. Dintr‑odată, e ca și cum fostul meu soț s‑ar aﬂa

pe bancheta din spate, răspândindu‑și mireasma de aftershave

în aerul dintre noi.

— Ți‑am luat mașina de la aeroport, spune Stacey în timp ce

virează spre Mullen Avenue.

Mi se pare că a trecut un an întreg de când mi‑am lăsat

mașina în parcarea aceea pe termen lung.

— Ce s‑a întâmplat cu bradul? A luat foc pe aleea casei mele?

— Nu, nici pe departe. L‑am donat azilului de bătrâni de pe

Sunset.

Corect. Bradul fusese legat de mașina mea doar o zi sau

două. Nu o săptămână, așa cum am crezut eu.

— Mulțumesc!

Stacey virează pe aleea casei mele și apoi parchează.

— Ești acasă!

Sunt mașini peste tot, iar luminile sunt aprinse pe toată

strada, dar cartierul e ciudat de tăcut pentru o după‑amiază

târzie. Am locuit zece ani în casa asta, pe strada asta. Însă acum,

când mă uit la ea, mă întreb dacă a fost cu adevărat căminul

meu. Mai degrabă a fost locul în care mi‑am petrecut timpul

între două ture de mers la serviciu. Și în care am încercat să

transform o căsnicie ce se destrăma, în ceva ce n‑ar ﬁ putut să ﬁe

niciodată.

The Confort Lodge – care, după toate aparențele, nu există –

era cu adevărat un cămin.

„Nu te mai gândi la asta, Joy!”

Stacey vine în dreptul portierei mele și mă ajută să cobor.

Apoi mă proptește în cârje. Mergând încet, reușim să traversăm

curtea.

În clipa în care ajungem la colțul casei, în dreptul liliacului

acum desfrunzit – care a fost prima mea investiție în amenajarea

curții un grup de oameni se revarsă din spatele casei, strigând:

— Surpriză!

Mă opresc dintr‑odată, împleticindu‑mă. Stacey îmi pune o

mână pe spate, ca să mă stabilizeze.

Probabil că în fața mea sunt vreo două sute de oameni; mulți

dintre ei au lumânări în mâini, iar alții poartă pancarte pe care

scrie „Bine ai venit acasă, Joy!” Prima persoană care îmi iese în

întâmpinare e Gracie Leon – o fată căreia i‑am suspendat

permisul de bibliotecă semestrul trecut, ﬁindcă a vandalizat

toate cele trei exemplare din Să ucizi o pasăre cântătoare.

— Ne‑am rugat pentru dumneavoastră, doamnă Candellaro!

După aceea, un tânăr vine spre noi și se așază lângă Gracie.

Willie Schmidt. Cu șapte ani în urmă, mi‑a fost asistent la clasă

în ultimul semestru. Acum își are propriii elevi la un liceu local.

— Bun‑venit înapoi, spune el întinzându‑mi o frumoasă cutie

roz, în care mai târziu descopăr că sunt sute de felicitări.

Urmează Mary Moro. E în clasa a unsprezecea anul ăsta și e

șefa majoretelor. Ține în mâini o crăciuniță sădită într‑un

ghiveci de porțelan alb.

— Am cumpărat‑o cu banii câștigați din babysi ing, doamnă

Candellaro! Vă mai aduceți aminte când ați spus că singura

plantă pe care reușeați s‑o țineți în viață era un cactus?

Îi zăresc apoi pe Bertie și pe Rayla, colegii mei de serviciu;

stau lipiți unul de celălalt asemenea unui set de solnițe pentru

sare și piper. Amândoi au plecat de lângă familiile lor ca să vină

aici.

Simt cum mi se pune un nod în gât și abia îmi mai pot înclina

capul. Nu reușesc decât să murmur:

— Mulțumesc…

Oamenii se revarsă înspre mine, vorbind cu toții în același

timp.

Stăm în grădină, râzând și vorbind despre lucrurile care ne

leagă. Nu pomenește nimeni de avionul prăbușit, dar simt

curiozitatea tuturor; întrebări nerostite planează în spatele altor

cuvinte. Mă întreb dacă și când accidentul meu o să devină o

întâmplare despre care să pot vorbi.

Atunci când oamenii încep să plece, deja se lasă noaptea pe

Madrona Lane și se aprind luminile stradale.

Sora mea mă conduce la intrarea în casă și descuie ușa.

Mă întorc într‑o locuință care e la fel de tăcută ca atunci când

am părăsit‑o.

— O să te instalez în dormitorul de la parter, spune Stacey,

iar gândurile noastre iau o turnură neplăcută.

Ne‑am adus amândouă aminte de ziua în care am ajuns acasă

și am găsit‑o în patul meu.

Nu e pentru prima oară când gândurile noastre ajung în

punctul ăsta. Și n‑o să ﬁe nici ultima. Trecutul nostru recent e

asemenea unui limitator de viteză: încetinești până când treci

peste el, după care îți continui drumul.

— Te‑ai gândit bine, răspund eu.

Mă ajută să mă instalez în dormitorul de oaspeți de la parter.

După ce mă urc în pat, îmi aduce mai multe cărți, un platou cu

brânzeturi și biscuiți, un Big Gulp de la minimarketul local,

telecomanda televizorului și laptopul meu wireless. Printre

cărți, remarc și o revistă. E aceeași Redbook pe care am citit‑o pe

când eram la cabană.

— E destul de ciudat, spun eu arătând spre revistă.

Stacey se uită la ea, după care ridică din umeri.

— Cât timp ai stat la spital, ți‑am citit în ﬁecare zi din revista

asta. În ea e un articol grozav despre renovarea unei cabane care

înainte a fost o pensiune. Îți aduci aminte că pe vremuri îți

doreai să ﬁi proprietara unui han?

Nu pot decât să murmur:

— Da… așa e.

Nu‑i de mirare că, în visul meu, Confort Lodge avea nevoie

de reparații.

Stacey îmi reazemă ghipsul de o pernă, după care face câțiva

pași înapoi.

— O să ﬁi OK în noaptea asta? Aș putea rămâne cu tine.

— Nu. Iubitul… Thom o să‑ți ducă dorul.

— Vrea să te vadă.

— Vorbești serios? Asta chiar că e o noutate!!

Ne uităm țintă una la cealaltă; nici una dintre noi nu știe ce să

mai spună.

— E ca napalmul, vine și apoi dispare, spune Stacey.

— Da.

— Pot să rămân.

— Mergi acasă, la…

În ciuda bunelor mele intenții, mă împotmolesc. Cum să‑i

spun? Fostul meu soț? Iubitul ei? Prietenul? Cum?

— Logodnic, completează ea aruncându‑mi o privire intensă

și mușcându‑și buza.

Știu că vrea să spună ceea ce trebuie, ca și cum cuvintele

potrivite ar ﬁ un fel de înălbitor ce poate îndepărta pata asta

dintre noi.

Tăcerea se prelungește până când devine stânjenitoare. Aș

vrea să aduc vorba despre nuntă, poate chiar să‑i spun că o să

vin și eu, dar nu știu dacă trebuie să îndrăznesc și să‑i fac o

astfel de promisiune.

Îmi dau seama că o rănește tăcerea care s‑a așternut între noi.

Își face curaj și încearcă să glumească:

— În altă ordine de idei, i‑ai spui mamei despre mine și

Thom?

— Crezi că n‑aveam altceva la care să mă gândesc atunci

când eram pe moarte?

— Mereu ai fost o pârâcioasă!

Nu‑mi pot înăbuși un zâmbet. Cuvintele ei ne duc înapoi, pe

vremea când între noi nu existau tăceri. Dintr‑odată, avem din

nou șase și, respectiv, șapte ani, și ne dondănim pe bancheta din

spate, urât mirositoare, a camionetei Volkswagen pe care o

conducea mama.

— Ai dreptate. Și da, i‑am povestit mamei.

— Ce a avut de zis?

— Mi‑a spus să mă trezesc. E un sfat bun.

Stacey se apropie de mine și îmi dă la o parte șuvițele care

mi‑au intrat în ochi.

— Cât timp ai fost… inconștientă, nu credeam că o să mai am

șansa să repar lucrurile între noi două.

Nu pot să răspund decât:

— Știu.

Asistentele mi‑au spus că devotamentul ei față de mine a fost

uriaș.

— Să știi că am stat la spital din clipa în care am aﬂat vestea!

Am fost acolo aproape tot timpul.

Și eu aș ﬁ făcut același lucru pentru ea.

— Mi‑a fost dor de tine, Stace!

În cele din urmă, Stacey zâmbește.

— Și mie mi‑a fost dor de tine.

Până la ﬁnalul primei mele săptămâni petrecute acasă, sunt

gata să țip.

Îmi petrec cea mai mare parte din zile sub efectul

analgezicelor, încercând să nu mă mișc. Totul mă doare, dar

suferința nu e lucrul cel mai rău. Nopțile sunt cele pe care le

urăsc cel mai mult.

Stau întinsă în pat, cu privirea ațintită în tavan, încercând să‑

mi spun că pădurea tropicală a fost un construct al minții mele.

Înainte ca avionul să se prăbușească, eram pierdută și singură,

disperată să doresc pe cineva și să ﬁu, la rândul, meu dorită.

Acum sunt în stare să recunosc că pierderea surorii și a soțului

meu m‑au făcut să‑mi pierd orice echilibru suﬂetesc. Fără ei, am

fost în derivă.

Așa că am inventat un bărbat, dorindu‑mi ca el să mă

iubească, și un băiețel pe care mi‑am dorit să‑l iubesc.

Judecând totul în lumina rece a zilei, e de înțeles. Eram

obosită de Bakersﬁeld cel torid și uscat; mi‑am imaginat o lume

magică, plină de iarbă verde, de copaci falnici și de o ceață ca în

povești.

Dacă judec toate astea din punct de vedere rațional, povestea

prinde contur, are logica perfectă a unui manual de psihologie

pentru începători. Dar după căderea nopții, lucrurile sunt

diferite.

Apoi mă învăluie întunericul și singurătatea, mereu și mereu.

Pentru prima oară în viața mea, nu reușesc să citesc ca să fac să

treacă timpul. Orice personaj din cărți devine Daniel; orice

secvență emoționantă mă face să suspin. Nici măcar ﬁlmele nu‑

mi sunt de folos. Ori de câte ori deschid televizorul, îmi aduc

aminte de Miracolul de pe strada 34 și de Grinch; ca să nu mai

vorbesc de cele cincisprezece ﬁlme cu Winnie de Pluș la care ne‑

am uitat eu și Bobby!

Dumnezeu să mă ajute, în întuneric, cred. Iarăși și iarăși,

încerc să „mă întorc”. Fiecare încercare urmată de eșec îmi

diminuează speranța.

Nu mai suport.

E timpul să trec la acțiune, sau să dau uitării întreaga

poveste. Mi‑am petrecut prea mult timp plutind din pricina

analgezicelor, visând la un loc și existând realmente în altul. Am

nevoie să cred în pădurea mea tropicală, s‑o găsesc, sau s‑o las

să dispară. E un artiﬁciu pe care psihiatrul meu l‑ar aproba. Nu

există loc în lumea reală pentru soiul acela de tărâm fantastic pe

care mi l‑am imaginat. Dar mă tot gândesc la anumite momente

– la felul în care Daniel și cu mine am spus „destin” în același

timp; la felul în care ne‑am pus amândoi aceeași dorință; la

transmisiunea televizată în care apărea Stacey. N‑am auzit‑o pe

când eram în comă, ci am văzut‑o. Și mai e și lista cu reparații și

îmbunătățiri pe care Bobby i‑a dat‑o lui Daniel în dimineața de

Crăciun. Poate că episodul ăsta a fost întrucâtva real. Dacă așa

stau lucrurile, atunci am fost acolo, oricât de imposibil ar suna o

astfel de poveste.

Am nevoie de dovezi. Iar dacă un bibliotecar se pricepe la

ceva, atunci se pricepe la cercetare.

Arunc așternuturile la o parte și mă dau jos din pat,

șchiopătând, iar apoi îmi iau cârjele și aprind toate becurile. În

garaj, găsesc ceea ce căutam: dosarele mele. Iau câteva dintre

ele, adică pe cele dedicate pădurilor tropicale din Paciﬁcul de

Nord‑Vest, Washington și America de Nord. Strângând dosarele

la piept, mă întorc la biroul din camera de zi.

Într‑o lumină suﬁcient de strălucitoare încât să împrăștie

umbrele și destul de intensă încât să poată scoate la iveală

adevărul, încep să‑mi înșir materialele și să le organizez în

teancuri. Apoi deschid laptopul și caut pe internet.

Nu‑mi ia mult ca să identiﬁc principala problemă.

Tot ceea ce știu despre viața mea din vis e că ea s‑a derulat

într‑o pădure tropicală din statul Washington. Potrivit unei

căutări pe Google, Pădurea Națională Olimpică are o suprafață

aproape la fel de mare precum cea a statului Massachuse s.

Încerc să găsesc un oraș – imaginar – pe malurile lacului care

are, probabil, o populație de mai puțin de o mie de locuitori.

O, și să nu uităm că nu cunosc numele orașului, sau pe cel al

lacului, sau numele de familie al lui Daniel și al lui Bobby!

În cazul în care aș ﬁ o femeie mai puțin impresionabilă, aș

putea spune că, dacă soarta există, ea nu vrea să‑mi găsesc

drumul înapoi.

Cu toate astea, înaintez greoi, hotărâtă să nu renunț, sau

poate că incapabilă s‑o fac. Îmi alcătuiesc propria hartă,

subliniez posibile orașe și lacuri și apoi caut informații despre

ﬁecare oraș pe care‑l găsesc. Nu dau nicăieri de nici o

menționare a vreunui loc care să se cheme Confort Fishing

Lodge. Apoi sun la niște agenții imobiliare și aﬂu că în zonă se

găsesc de vânzare două cabane de pescuit. Primesc pe e‑mail

fotograﬁile amândurora. Nici una dintre ele nu e cea pe care mi‑

o amintesc.

În cele din urmă, la aproape opt ore după ce mi‑am început

cercetarea, închid laptopul și îmi reazem capul de el,

coborându‑mi pleoapele. Până acum, pereții camerei mele de zi

au ajuns să ﬁe împânziți cu bucăți de hârtie – hărți, fotograﬁi,

articole. Încăperea arată asemenea unui centru de comandă al

unui grup operativ.

Și nimic din toate astea nu ajută.

Nu știu cu exactitate cât de mult timp rămân astfel. La un

moment dat, aud o mașină venind.

Îmi iau cârjele și mă îndrept către intrare.

La primul ciocănit, deschid ușa.

Sora mea stă pe verandă, ținând o tavă cu mâncare în mâinile

înmănușate.

E rețeta de pui divan a mamei. Carne de pui, brânză,

maioneză și broccoli.

— Cred că ai uitat că mi‑au repornit inima!

Stacey se face palidă.

— O, eu n‑am…

— Glumesc, doar. Arată minunat. Mulțumesc.

Încep să merg, clătinându‑mă, iar în cele din urmă ajung din

nou în camera de zi.

Stacey se duce la bucătărie, pune caserola în cuptor și apoi

vine la mine. Odată ajunsă în camera de zi, se oprește brusc și se

uită lung la pereții pe care hârtiile atârnă asemenea unor

ciorchini de strugure.

— Bun‑venit în Orașul Obsesiei! spun eu.

N‑are rost să încerc să‑i explic. Șchioapăt până la canapea, mă

așez, îmi întind pe măsuța de cafea piciorul pus în ghips, iar

apoi adaug:

— Caut orașul.

— Pe cel în care n‑ai fost niciodată!

— Chiar pe acela.

Stacey se așază pe scaunul din fața mea.

— Îmi fac griji pentru tine. Thom spune că…

— Haide să nu începem conversații dintr‑astea! E rândul tău

să‑ți pese de ceea ce zice Thom.

— Ești acasă de șapte zile și nu m‑ai lăsat decât pe mine să te

vizitez. Iar acum… spune ea ridicându‑și mâinile și arătând spre

pereți… asta!

— N‑ai dreptate! Bertie și Rayla au venit să mă vadă.

Stacey îmi aruncă o privire mustind de reproș.

— Bertie m‑a sunat și mi‑a spus că erai prea obosită ca s‑o

primești!

— Am dureri!

— Asta să ﬁe într‑adevăr cauza?

— Mai nou, ești cumva paznicul meu? Nu vreau să explic

inexplicabilul!

— E vorba de visul ăla, nu‑i așa?

Oftez, simțind cum încep să las garda jos. Tot ce mai pot să‑i

spun acum lui Stacey e doar tristul adevăr.

— Nu pot să trec peste „visul ăla”. Știu că e o nebunie – că

sunt nebună –, dar imaginile din „vis” îmi sunt atât de bine

cunoscute! Știu cum miroase acolo, cum te simți atunci când ești

acolo, cum se ridică ceața din iarbă dimineața. Cum de știu

lucrurile astea? Poate că o să găsesc un răspuns după ce o să‑mi

developezi ﬁlmul. Visul ăsta e unul pe care nu pot să‑l dau

uitării.

În timp ce vorbesc, observ cum sora mea se încruntă.

Expresia e fugitivă, dispare aproape imediat, dar surorile se

cunosc foarte bine una pe cealaltă și știu când anume una dintre

ele ține un secret.

— Ce?

— Ce ce?

— Îmi ascunzi ceva și, având în vedere faptul că cel mai

recent secret al tău a fost soțul meu, sunt…

Stacey se ridică. Face stânga împrejur și iese din cameră.

Câteva clipe mai târziu, se întoarce cu un dosar în mână.

— Uite!

Iau dosarul, deși instinctul îmi spune că, dacă aș avea două

picioare sănătoase, ar trebui să fug.

— N‑o să‑mi placă asta, nu‑i așa?

— Nu.

Vocea lui Stacey e blândă; devin și mai agitata.

Deschid plicul, iar înăuntru găsesc niște fotograﬁi, îmi ridic

privirea la Stacey, care clatină din cap.

— Îmi pare rău!

Las plicul să‑mi cadă din mână. Răsfoiesc fotograﬁile. Atunci

când ajung la cele câteva făcute în aeroport, trag aer în piept. În

fotograﬁi apar avionul aﬂat pe pistă înainte de decolare,

vânătorii care așteptau să se îmbarce, interiorul avionului și

Riegert, cu un deget ridicat către tovarășii lui în semn de

„bravo”.

După asta, nimic.

Nu există nici o fotograﬁe cu cabana, cu pădurea tropicală

sau cu lacul. Nici pânze de păianjen din care picură rouă, nici

pâlcuri de copaci seculari, nici ferigi gigantice care cresc la

poalele lor. Doar douăzeci și nouă de clișee gri, fără nici o

imagine.

— N‑am fost acolo, șoptesc eu, simțind că înțeleg asta pentru

prima oară.

— Îmi pare rău, Joy! spune Stacey după o clipă. Dar ai o viață

adevărată aici. Și oameni care te iubesc. Rayla spune că elevii

întreabă în ﬁecare zi de tine.

O aud pe sora mea vorbind, dar cuvintele sunt asemenea

unui fum, plutesc pe lângă mine. Nu pot să mă gândesc decât la

băiețelul care m‑a pus să‑i promit că o să rămân de Crăciun. Mă

simt ca și cum inima mi s‑ar ﬁ rupt pe din două; mi‑e greu să

respir. Am nevoie de întreaga mea stăpânire de sine ca să nu

plâng în timp ce mă uit la fotograﬁile încețoșate și goale. Cu

toate astea, știu ce ar trebui să spun, ce ar vrea Stacey să audă.

— Sunt sigură că totul o să ﬁ bine după ce mă întorc la

muncă.

— Îți lipsește?

Îmi ia un minut ca să înțeleg întrebarea.

— Ce să‑mi lipsească?

— Biblioteca. O adorai înainte!

Știu că Stacey se aude pe sine cum tocmai a spus „adorai”,

dar tot ceea ce aud eu e „înainte”.

— Ceea ce iubesc eu nu pare să existe!

— Începi să mă sperii…

— Bine ai venit în club, surioară!

E uimitor cât de repede se poate vindeca un os. Ce bine ar ﬁ

dacă și inima ar avea o putere de vindecare atât de mare! Puțin

ghips, două luni de repaus la pat și, iată, inima ta frântă s‑a

vindecat! Aș vrea să ﬁe așa.

Până la sfârșitul lui februarie, mă mișc din nou cu ușurință.

Durerile de cap îmi dispar complet, iar piciorul mi se

însănătoșește progresiv, potrivit batalionului de medici care îmi

monitorizează recuperarea. Ei mă îndeamnă să iau în calcul o

revenire la serviciu, dar eu, ca să ﬁu sinceră, încă nu pot să mă

gândesc la viitor.

E din cauza nopților.

Singură în pat, nu‑mi pot controla sau limita gândurile. Ori

de câte ori dorm, visez Confort Lodge, pe Daniel și pe Bobby.

Am probleme chiar și în timpul luminoaselor și concretelor

ore ale zilei. Indiferent de lucrurile pe care trebuie să le fac,

gândurile mi se abat către acel loc misterios din nord. Totul îmi

aduce aminte de falsele amintiri de care nu pot scăpa.

Psihiatra mea – cea mai nouă membră a echipei pentru

salvarea de după accident a lui Joy – îmi spune că nu mă

confrunt cu ceva neobișnuit. Se pare că numeroși oameni cu

mințile duse sunt, pur și simplu, oameni cu mințile duse, dacă

înțelegeți ce vreau să spun.

Psihiatra spune că toate astea se întâmplă ﬁindcă nu sunt

fericită cu viața mea adevărată. Ea crede că am lăsat accidentul

să mă paralizeze emoțional și că, după ce o să‑mi revin, n‑o să

mai am nevoie de mirajul unei păduri drept ideal.

Dar nu cred că are dreptate. Am fost paralizată emoțional

înainte de accident, iar starea mea din prezent e doar o revenire

a acestui soi de paralizie. Diferența e că acum știu ce vreau.

Doar că nu reușesc să găsesc ceea ce vreau.

Înainte de accident, îl doream înapoi pe Thom.

Acum sunt fericită că m‑a părăsit. Îmi fac griji pentru sora

mea și mi se pare periculos să iubești un bărbat care a trădat

deja o soție, dar Stacey a făcut o alegere și, la drept vorbind,

Thom e un om bun în adâncul inimii lui. Nu pot decât să sper că

o să ﬁe un soț bun pentru sora mea.

Sunt atât de cufundată în gânduri, încât tresar în clipa în care

aud soneria de la intrare.

Arunc o privire la ceas. E douăsprezece și un sfert. Ca de

obicei, Stacey ajunge exact la timp cu prânzul meu.

— Intră! strig eu ridicându‑mă și întinzându‑mă după cârje.

Sora mea își face apariția ținând în brațe un teanc de reviste și

de casete video. Colectează tot felul de lucruri pentru mine, de

parcă ar vrea să‑mi ofere niște ofrande de pace. E felul ei de a‑

mi spune că nu crede că sunt nebună, chiar dacă eu cred sincer

că sunt.

— Ți‑am adus cele mai recente numere din Sunset. În două

dintre ele sunt articole despre destinații de vacanță din păduri

tropicale. Apoi mai sunt și patru ziare locale de duminică și

două ﬁlme turnate acolo – Uriașul Harry, care e despre Bigfoot,

și Evadata.

Amândouă știm cât de mult înseamnă pentru mine cadourile

astea inutile și stupide; și mai știm și că ele n‑au cum să

îmbunătățească situația. N‑o să încep brusc să „văd” locul pe

care mi l‑am imaginat. Pereții gălbui ai camerelor de la parter

sunt acum complet acoperiți cu hărți și cu fotograﬁi.

Iau teancul de obiecte din brațele lui Stacey, cu credința o să‑l

vizionez sau că o să‑l citesc pe ﬁecare cu atenție. Însă știu prea

bine că n‑o să descopăr decât imagini care emoționează, dar

care nu sunt legate de nici o amintire adevărată.

Stacey își face de lucru la bucătărie, iar eu merg în camera de

zi și mă așez pe canapea. În noul număr din Sunset, văd o

fotograﬁe cu pădurea tropicală Hoh, care îmi provoacă o

senzație de nostalgie legată de un loc care nu există în realitate.

— Joy!

Îmi ridic privirea și o văd pe Stacey, care ține în mână o tavă

cu sendvișuri și croasanți. Abia după ce observ expresia de pe

fața ei, îmi dau seama că plâng.

— Poate că n‑ar trebui să‑ți aduc toate lucrurile astea…

— Am nevoie de ele, răspund, dându‑mi seama de

nerăbdarea plină de panică din vocea mea.

Și ea își dă seama de asta. Pune tava pe măsuța de cafea.

— Trebuie să te cantonezi din nou în lumea reală.

Tonul ei e precaut; știu că de ceva vreme a tot vrut să‑mi

spună asta, dar i‑a fost teamă. Încă n‑am ajuns să ﬁm iarăși

surorile de odinioară, care își puteau spune orice una alteia.

Stacey ia un sendviș, îl pune pe un șervețel și se așază în fața

mea.

— Lumea reală, șoptesc eu, lăsând revista din mână.

Mă ridic și merg șontâc‑șontâc către fereastră. Mă sprijin pe

piciorul sănătos, privind țintă la casele de peste drum. Acum, pe

perioada iernii, peluzele sunt veștede și maronii, asemenea

copacilor. De luni bune n‑am mai zărit nici o frunză pe drum.

Tot cartierul pare colorat în nuanțe de cenușiu și de cafeniu, iar

lumina palidă a soarelui nu reușește decât să facă peisajul și mai

tern.

— Azi‑noapte am visat că eram prizonieră chiar aici, spun eu

fără să întorc capul ca să mă uit la Stacey. Lăsând viața să treacă

pe lângă mine. În vis, mi‑a apărut și casa ta. Luminile dinăuntru

erau mereu aprinse; în curtea ta se jucau copii. Unul dintre ei

era o fetiță liniștită și vigilentă, care aștepta mereu să‑i vină

rândul. Îi dăduseși numele de Joy. Și iată‑mă, rămasă captivă.

Plină de riduri ca o staﬁdă, cu părul alb, măcinată de dorințe

neîmplinite.

Trag aer adânc în piept și mă răsucesc ca s‑o pot privi pe

Stacey. Am ceva să‑i spun; ceva ce probabil că ar ﬁ trebuit să

recunosc de multă vreme.

— Tu n‑ai fost singurul motiv pentru care m‑am urcat în

avionul ăla. Poate că ai fost principalul motiv, dar nu singurul.

Mă săturasem de ﬁința care devenisem.

Stacey nu răspunde, ceea ce nu mă miră. Nu știe ce să zică și

nu dorește să‑i iasă de pe buze ceva nepotrivit. Relația noastră e

fragilă; amândouă ne purtăm ca și cum ar trebui să punem

mâna tot timpul pe sticlă încinsă.

— Nu înțelegi, spun eu în cele din urmă.

Cum ar putea? Sora mea nu pierde nici o oportunitate. N‑a

fost niciodată o spectatoare.

— Glumești? se miră ea, uitându‑se la mine de parcă aș ﬁ un

exponat științiﬁc dintr‑o vitrină. Crezi că nu știu cum e să‑ți

dorești mai mult?

— Ai fost majoretă, pentru numele Domnului, și regina

balului de absolvire! Iar acum ești însărcinată și îndrăgostită.

— Joy, am fost majoretă acum șaisprezece ani! Pe vremea

când tu plecai la facultate, eu am rămas la Bakersﬁeld și mi‑am

luat tot felul de slujbe fără nici un viitor.

— Dar l‑ai întâlnit pe Chris…

— Care nu doar că mi‑a frânt inima, ci mi‑a zdrobit‑o de‑a

dreptul, îți aduci aminte? se căinează ea, oftând. Mă uitam la

viața ta și mă simțeam de‑a dreptul o ratată! Ai venit acasă de la

facultate, îndrăgostită de Thom, și ai avut nunta perfectă, după

care ai obținut slujba perfectă la liceu. Ai reușit în tot ce ți‑ai

propus. Am detestat să ﬁu mereu în umbra ta!

Mă încrunt.

— De asta te‑ai mutat?

— M‑am gândit că o să mă simt mai bine într‑un oraș mare,

dar în Sacramento m‑am simțit încă și mai pierdută. Era prea

aglomerat pentru mine. Așa că m‑am întors aici și mi‑am folosit

banii obținuți la partaj ca să cumpăr o casă, dar tot n‑am reușit

să fac rost de o slujbă ca lumea. E greu să te descurci dacă ai

douăzeci și opt de ani, n‑ai un soț și nici studii superioare. Mai

ales dacă sora ta pare să le aibă pe toate.

— Trebuia să‑mi ﬁ cerut ajutorul!

— Am încercat.

Vreau să‑i spun că nu e adevărat, dar noi două am depășit de

multă vreme etapa în care ne mințeam una pe cealaltă. Măcar

atât am obținut după toate câte s‑au întâmplat anul trecut. Mă

uit pe fereastră; orice e mai bine decât să mă uit la ea.

— Știu că ai încercat, dar eram la capătul răbdărilor. Thom și

cu mine ne certam ca niște apucați.

— Știu, spune ea cu glas blând. Am venit într‑o zi ca să

vorbesc cu tine și l‑am găsit acasă.

Deci așa începuse totul! Voiam să știu, deși n‑aș ﬁ întrebat

niciodată. Acum, după ce Stacey a plantat cuvintele, le văd cum

cresc: pot să‑mi imaginez că sora mea și soțul meu au fost la

început doar prieteni, compătimindu‑se unul pe celălalt pentru

viețile lor dezamăgitoare, apoi compătimindu‑mă pe mine,

pentru ca în cele din urmă să‑și aﬂe consolarea unul în celălalt.

— I‑a luat mult timp să‑mi spună cât de nefericit era, dar

după aceea…

Ridic o mână.

— Am înțeles!

— Așa că știu cum e să te simți pierdut, Joy, spune ea în

schimb. Îți poți imagina ce simți atunci când îl rănești pe omul

pe care‑i iubești cel mai mult pe lume? Să‑i frângi inima surorii

tale și să știi că nici o scuză n‑o să ﬁe de ajuns?

De data asta, atunci când mă uit la sora mea văd o femeie pe

care n‑am cunoscut‑o niciodată, care a trecut prin clipe grele,

care poate că trece în continuare prin ele și care trăiește simțind

din plin durerea propriilor alegeri greșite. Știe ce înseamnă să

dispari încetul cu încetul; poate că toate femeile care ajung la o

anumită vârstă se confruntă cu asta, mai ales în orașe liniștite ca

al nostru, unde soarele poate ﬁ atât de ﬁerbinte.

„Nu ca în pădurea tropicală.”

Acolo, în universul acela jilav, verde și albastru, spiritul unei

femei nu poate seca.

Alung gândul ăsta. Nu‑mi face nici un bine. M‑am întors la

Stacey. Asta contează. Noi. Chiar dacă nu există în realitate

oamenii pe care i‑am întâlnit și locurile prin care am umblat,

totul m‑a condus înapoi la momentul de acum, în care sunt din

nou alături de sora mea. Începutul.

— Așadar, cum merge sarcina? întreb eu cu glas scăzut.

Vorbele mele o surprind; trage iute aer pe nări și‑și înăbușă

un zâmbet. Nu pot să nu mă întreb de cât timp aștepta ca eu s‑o

întreb asta.

— Bine. Medicii spun că totul e normal.

— Știi dacă e băiețel sau fetiță?

— Ei cred că e fetiță.

O nepoată pentru care să fac cumpărături; îmbrăcată ca o

păpușică… iubire.

— Mama ar ﬁ luat‑o razna!

— Ne gândim s‑o botezăm Elizabeth Sharon.

Rămân uimită.

— Da, mamei i‑ar ﬁ plăcut asta.

Tăcem din nou. Vreau să spun mai multe, să fac un

comentariu drăgălaș și inofensiv despre copil, dar mi‑am

pierdut vocea. În mod egoist, sunt prinsă în propriul sentiment

de pierdere; trag aer adânc în piept și încerc să mă detașez, dar

mi‑e greu. Îmi tot amintesc de visul în care încremenisem în

locul ăsta, devenind mătușa care îmbătrânea și care se uita cum

viața trece pe lângă ea.

— O cam iei razna, nu‑i așa? spune Stacey după o pauză.

Mă uit la ea, întrebându‑mă dacă lucrurile stau chiar așa.

Oare poți pierde ceva ce n‑ai avut niciodată?

— Mi‑e frică, Stace. E ca și cum… nu știu de ce anume să mă

agăț. Da, simt că o iau razna.

Stacey își ațintește privirea asupra mea, încruntându‑se.

Chiar în momentul în care aștept un răspuns, ea iese din

încăpere. O aud cum merge la bucătărie și dă un telefon. După

care se întoarce și spune:

— Vino, vreau să te duc undeva!

— Unde?

— Ce‑ți pasă? Undeva afară din casa asta. Ia‑ți geanta!

Ca să ﬁu sinceră, îi sunt recunoscătoare că‑mi oferă un astfel

de interludiu. O urmez afară, până la mașină.

Peste un sfert de oră, ajungem la destinație.

Clădirea liceului e scăldată într‑o lumină de culoarea lămâii.

Brândușe de un violet strălucitor acoperă solul uscat și cafeniu

din jurul catargului pe care ﬂutură steagul, amintindu‑mi că

primăvara se apropie.

— Ești bine?

Încep să detest întrebarea asta. Ca să dau un răspuns, trebuie

ﬁe să mint, ﬁe să spun un adevăr pe care nimeni nu vrea să‑l

audă. Pe care nici măcar eu nu vreau să‑l aud.

— De ce am venit aici?

— Pentru că aici e locul tău.

— Așa să ﬁe?

Stacey mai spune ceva, însă eu nu reușesc să‑i deslușesc

cuvintele, după care coboară din mașină și închide ușa cu o

bufnitură.

Cobor și eu și rămân locului pe trotuar, sprijinindu‑mă cu

greu în cârje. Strângând cu putere mânerele căptușite, o iau din

loc și merg greoi și legănat de‑a lungul vastei curți betonate,

spre clădirea administrativă.

Curtea școlii e surprinzător de liniștită astăzi. Nici un elev nu

chiulește ca să joace Hacky Sack în lumina soarelui, ori ca să

caute un loc propice sărutatului sau fumatului.

Stacey o ia înainte spre clădire și îmi deschide ușa.

Anunțurile obișnuite – aceleași, an după an – sunt îngrămădite

la avizierele de pe culoar. Se caută lideri ai elevilor și muzicieni

pentru serbarea de primăvară, precum și voluntari dispuși să

decoreze sala pentru balul care se apropie.

Mă apropii de intrarea principală și începe să sune clopoțelul.

În câteva clipe, curtea se umple de elevi care râd și vorbesc.

De îndată ce mă zăresc, mă întâmpină cu un murmur

puternic, ca semn că m‑au recunoscut. Dintr‑odată, mă simt de

parcă aș ﬁ Mick Jagger pe scenă. O vedetă. Cu toții îmi vorbesc

în același timp, roind în jurul meu.

Stacey mă strânge de mână.

— Asta e viața ta cea adevărată, îmi șoptește ea la ureche.

Avem nevoie de toate cele zece minute ale pauzei ca să

avansăm prin mulțime și să ajungem în cancelarie, unde suntem

din nou copleșite. În cele din urmă, după ce am îmbrățișat cel

puțin o sută de persoane și am primit urări de bun‑venit de la

încă și mai multe, ne croim drum pe culoar, spre bibliotecă.

Pe când mă chinui să trec cu cârjele de turnichet, aud râsul

aspru și gutural al Raylei – și eu am fost, la un moment dat,

fumătoare de Camel fără ﬁltru.

— Ei bine, era și timpul, la naiba!

Împing bariera de metal strălucitor și o găsesc așezată la

biroul de împrumuturi, cu un zgârie‑nori de cărți lângă cot.

— E prea mult de lucru pentru un singur om! spune ea

zâmbind larg și arătându‑și toți dinții.

Râd și eu. Știm amândouă că ﬁecare dintre noi ar putea face

toată munca de una singură. E un secret pe care nu li‑l spunem

celor de la administrație.

— Haide, Rayla, știi foarte bine că îți place să faci pe șefa cu

elevii ori de câte ori sunt plecată!

Ocolește biroul, cu fusta învolburându‑i‑se și cu brățările de

argint zornăindu‑i, și mă cuprinde într‑o îmbrățișare aprigă, ce

miroase a ﬁxativ și a parfum Tabu.

— Ți‑am dus dorul, puștoaico!

Mă trag înapoi și mă uit la ea.

— Și eu ți‑am dus dorul. Cu adevărat.

În următoarea jumătate de oră, ne plimbăm prin bibliotecă,

vorbind despre lucruri obișnuite – reduceri bugetare, negocieri

contractuale, achiziții recente și apropiata excursie a Raylei la

Reno, în vacanța de primăvară.

— Așadar, întreabă ea în cele din urmă, când să te așteptăm

înapoi?

Mi‑a fost teamă de întrebarea asta. Înapoi. Prin deﬁniție,

înseamnă o revenire la ceea ce a fost.

Trag aer adânc în piept, știind că există un singur răspuns

acceptabil, rațional.

Stacey nu mă slăbește din ochi. La fel și Rayla. Amândouă

știu. Nu totul, poate, nu toate motivele neliniștii și dezamăgirii

mele, dar suﬁcient.

— În curând, răspund eu, încercând să zâmbesc.

Pe drumul spre casă, eu și Stacey rămânem tăcute.

Mă simt ca Dorothy pe când era în Kansas, o fată alb‑negru

într‑o lume alb‑negru, cu amintiri în culori.

Lângă mine, Stacey fredonează o melodie antrenantă și foarte

cunoscută, cântată de unul dintre concurenții de la American

Idol.

Apoi vine la rând Bruce Springsteen, care cântă „Baby, I Was

Born to Run”.

Amintirile mă copleșesc. Închid ochii și îmi amintesc.

„Mă aﬂu într‑o camionetă roșie, care înaintează hurducăind

pe un drum de țară. Fredonez melodiile de la radio. Simt lângă

mine prezența lui Bobby, îl aud cum râde.”

Atunci când deschid ochii – nu rezist mai mult – văd drumul

care duce la aeroport.

Nu poate ﬁ o întâmplare. Stacey nu se întoarce niciodată

acasă pe drumul ăsta.

Iar eu mă gândesc că Dorothy a trebuit să pocnească din

călcâie de trei ori și să spună: „Nicăieri nu‑i ca acasă!” ﬁindcă

până și magia are nevoie de ceva.

Poate că trebuie să renunț să mai aștept dovezi și, în schimb,

să plec în căutarea orașului Hope, așa cum am mai făcut‑o.

— Virează aici, Stacey!

— N‑ai fost niciodată acolo! spune ea, dar vocea o dă de gol,

iar eu știu acum cât de mult urăște să‑mi spună cuvintele astea.

Ai văzut că viața ta adevărată e la liceu!

— Te rog!

Oftează după care conduce până la aeroport și parchează în

dreptul ghișeului de bilete America West.

— Asta‑i o nebunie, Joy!

— Știu!

Îmi iau poșeta și cârjele de pe bancheta din spate, cobor din

mașină și pornesc, șchiopătând, prin terminal. La ghișeu, dau de

o superbă femeie brunetă, care poartă o uniformă alb cu

albastru. Pe ecuson scrie „Donna Farnham”.

— Cu ce vă pot ajuta?

— Un bilet către Sea le la primul avion, vă rog!

Femeia se uită la ecranul computerului și tastează ceva rapid,

după care își ridică privirea către mine.

— E un zbor care pleacă în patruzeci de minute. Următorul e

mâine după‑amiază, la aceeași oră.

Îmi caut portofelul în poșetă. La ce e bun un card de credit

dacă nu pentru cheltuieli care nu‑s necesare?

— Vreau un bilet pentru astăzi.

— Mai avem doar la clasa întâi.

Nici măcar nu întreb cât costă.

— Perfect! îl iau.

După ce trec de controlul de securitate și mă îndrept spre

poartă, palmele încep să‑mi asude, iar inima îmi bate nebunește.

Încerc să mă gândesc la Daniel și la Bobby, încerc să cred că

pot face ca magia să apară din nou.

„Sunt Dorothy. Nicăieri nu‑i ca acasă!”, îmi spun eu în gând.

Dar încrederea mă părăsește cu repeziciune și sunt

bombardată de luminile ﬂuorescente de deasupra mea. În

lumina asta, văd lucrurile clar pur și simplu.

Zborul meu e anunțat. Fac un pas în față.

Apoi văd avionul.

Vederea lui mă emoționează; mă afectează atât de tare, încât

aproape că mă prăbușesc. Închid ochii și încerc să respir, dar

asta nu mă ajută cu nimic. E întuneric, sunt din nou în avion,

mă prăbușesc. Sunt înconjurată de ﬂăcări… simt duhoare de

combustibil… și aud țipete. Mă prăbușesc, mă rostogolesc, mă

izbesc… sunt trasă afară din epavă. Văd totul: fața mi‑e

acoperită de sânge, brațul îmi atârnă de pe targă; osul îmi

împunge blugii sfâșiați și pătați de sânge. Avionul explodează

în spatele meu.

Tremuratul începe în degete și îmi radiază prin tot corpul,

până când abia dacă mă mai pot ține în cârje. Palmele îmi sunt

alunecoase din pricina sudorii; nu pot înghiți. Lacrimile îmi

curg șiroaie pe obraji și îmi încețoșează vederea. Mai multe

persoane mă întreabă dacă mă simt bine. Înclin din cap în semn

că da, ca să mă lase în pace. Dacă aș putea, aș fugi, dar sunt la

fel de distrusă pe dinafară pe cât mă simt pe dinlăuntru, așa că

plec anevoie, îndepărtându‑mă de Hope cu mers șchiopătat. M‑

aș târî, dacă ar trebui.

În cele din urmă, ies din terminal și pășesc în lumina

strălucitoare a zilei. O văd pe sora mea.

Stă în fața mașinii, lângă ușa pasagerului.

Merg la ea, strângând biletul între degete.

— Îmi amintesc!

Mă cuprinde în brațe, mă ține strâns și mă lasă să plâng.

CAPITOLUL 12

În următoarele trei nopți, de ﬁecare dată când adorm,

retrăiesc accidentul. Mă trezesc țipând iarăși și iarăși, scăldată în

sudoare, cufundată în bezna care domnește în dormitorul meu

de oaspeți. Nu‑mi mai aduc aminte de poiană, de mama, care

îmi spune să mă trezesc, sau de Bobby, care îmi arată drumul

către camera mea.

Până în cea de‑a patra noapte, înțeleg. Poate nu dau pe

dinafară de inteligență, dar îmi dau seama care e mesajul pe

care mi‑l trimite subconștientul:

„Ai fost în avion, neghioabo! N‑ai plecat niciodată de la locul

accidentului!”

Am fost asemenea unui antropolog care caută în necunoscut

dovezile existenței unei civilizații pierdute. Pereții casei în care

locuiesc sunt acoperiți de hărți, fotograﬁi și desene.

Dar acum, în sfârșit, văd lumina.

Eu am fost cea pierdută și e timpul să renunț.

Ăsta‑i mesajul coșmarurilor mele: desprinde‑te de fantezii și

mergi mai departe, sau agață‑te de ele și prăbușește‑te. Propria

minte m‑a învățat o lecție pe care nici un batalion de psihiatri n‑

ar ﬁ reușit să mi‑o dea. Inima mea a trăit prea mult timp în afara

corpului – în afara statului California și a oricărei asemănări cu

realitatea.

În dimineața următoare, mă trezesc strivită de coșmaruri și

știu ce ar trebui să fac. Cobor din pat împleticindu‑mă; îmi fac o

cană mare de cafea și mă gândesc să iau o hotărâre.

Centimetru cu centimetru, îmi eliberez pereții. Încep cu

fotograﬁile în care apare Confort Lodge și cu harta Peninsulei

Olimpice. Termin pe jumătate, când aud soneria de la intrare.

Mă trag în spate și mă uit la așa‑zisul progres. Întregul perete

estic al camerei mele de zi mele e acum desﬁgurat de găuri.

Mici spații goale în care înainte au fost prinse obiecte.

Iată exact tipul de gând pe care am încercat să‑l evit. Dar

soneria de la intrare se aude din nou, așa că mă întind după

cârje și mă îndrept spre ușă.

În prag se ivește Stacey, care îmi aruncă o privire încruntată.

— Arăți groaznic!

Remarca ei îmi rănește sentimentele.

— Ei, bine, tu ești… grasă!

Mă rotesc pe cârja stângă și pășesc legănat către camera de

oaspeți.

Deși nu aud pași pe covor, știu că sora mea mă urmează.

Merg la perete și dau jos o fotograﬁe cu Muntele Olympus.

— Renunți la toate astea?

— Nu asta îți doreai?

— Joy…

Ceva din vocea ei mă trezește. Într‑un târziu, mă răsucesc ca

să mă uit la ea.

— Simt că îmi pierd mințile!

Stacey se așază pe pat și îmi face semn să vin lângă ea.

Țopăi spre pat și apoi mă așez.

— Ce se întâmplă? mă întreabă sora mea.

— Nu pot să dorm. Coșmaruri.

— Cu accidentul?

Dau din cap în semn că da.

— Psihiatra mea crede că le‑am declanșat odată cu vizita la

aeroport. Ca și cum aș ﬁ avut nevoie să aud că e vina mea!

— Și cum stă treaba cu Daniel și cu băiatul?

Simt nedumerirea din vocea ei. Desigur că Stacey se întreabă

dacă e cazul să pomenească despre ceva ce pare evident. De

fapt, îi împărtășesc nedumerirea. O să vină o vreme – curând,

cred – când n‑o să mai vreau să aud rostit numele celor doi.

— Nu i‑am mai visat de când m‑ai dus la liceu. Iar atunci

când mă gândesc la ei, imaginile din mintea mea sunt… în

ceață.

— Ce crezi că înseamnă asta? Te faci bine?

Îmi privesc mâinile. M‑am gândit mult la asta. O femeie care

nu poate să doarmă are mult timp ca să mediteze.

— Cred că…

Nu reușesc s‑o spun cu voce tare.

Stacey își pune mâna peste a mea.

Atingerea ei mă liniștește. Îmi ridic privirea. Printre lacrimile

care îmi înțeapă ochii, chipul ei îmi apare asemenea unei picturi

de Monet. Sunt bucuroasă, ﬁindcă nu vreau să văd limpede în

clipa de față.

— La spital, după ce m‑am trezit, am fost sigură că totul era

real. Daniel. Bobby. Confort Lodge. Pădurea tropicală. Apoi am

auzit faptele și am știut că nu era real, dar am crezut în

continuare. N‑am știut cum să mă opresc. Mi‑am dorit atât de

mult tot ceea ce am crezut că am trăit acolo! M‑am simțit atât de

plină de viață, atât de utilă și de dorită, atât de prezentă… spun,

ridicând din umeri. M‑am tot întrebat dacă aș putea găsi

drumul înapoi către ei.

— Iar acum?

Trag aer adânc în piept și îl expir încetul cu încetul.

— Am căutat totul pe Google, am sunat ca să culeg informații

și am citit despre ﬁecare oraș din apropiere sau din Pădurea

Tropicală Olimpică. Orașul meu nu există, după cum nu există

nici cabana. Așadar, e logic ca Daniel și Bobby să ﬁe la fel de

imaginari. Povestea legată de ei a fost modul meu bizar de a

face față durerii și grozăviei accidentului.

— Parcă ar vorbi psihiatra ta!

— La două sute de dolari pe oră, sunt foarte atentă la ceea ce

îmi spune!

Zâmbesc, dar gluma n‑are nici un efect.

— Îmi vorbești de logică. Eu vreau să‑mi vorbești despre

emoție, spune Stacey.

— Nu mai fac față emoțiilor! Mă ucid! Sunt prea bătrână ca să

cred în magie și în destin.

— Cu alte cuvinte, de vină au fost medicamentele și

subconștientul tău.

Mă încrunt. Nu e chiar așa. E important pentru mine să

înțeleg corect întreaga situație. Altfel, n‑o să ﬁu niciodată

capabilă să depășesc momentul.

— Cred că Daniel și Bobby au fost… metafore.

— N‑am luat examenul de admitere la școala tehnică, îți

aduci aminte? Ce vrei să spui?

— Cred că ei reprezintă iubirea de care aș putea să am

parte… dacă sunt suﬁcient de curajoasă încât să‑mi schimb

viața, răspund eu, iar apoi trag aer în piept și continui:

Adevărul e, Stace, că sunt obosită să ﬁu singură. Vreau iubire,

pasiune și copii. Chiar le vreau pe toate astea!

Stacey rămâne tăcută mult timp, după care spune:

— Te înțeleg.

— Știu că mă înțelegi.

— Și o meriți, șoptește ea.

Arunc o privire de‑a lungul pereților și rămân cu ochii ațintiți

la modelul format de găurile de planeze dintre cele câteva hârtii

care au mai rămas prinse. Curând, camera asta o să revină la

normal; toate dovezile călătoriei mele imposibile o să dispară.

Oare ce o să visez atunci?

— Haide, spune Stacey în cele din urmă, o să întârziem!

Mă însoțește afară și mă urcă în mașina ei. Pe lungul drum

către cabinetul medical, vorbim doar despre lucruri mărunte.

După ce ajungem acolo, în mai puțin de o ori mi se taie

ghipsul, mi se face o radiograﬁe și sunt declarată vindecată.

Ortopedul meu, doctorul John Turner, spune:

— Fractura s‑a vindecat frumos! Pe cât de bine am ﬁ sperat.

Iar Mark spune că ﬁzioterapia merge bine.

— Da, spun eu.

— De cât timp o să mai ﬁe nevoie? întreabă Stacey.

— Nu știu, răspunde doctorul, uitându‑se la mine. O s‑o

luăm pas cu pas, da? Cum mai stai cu durerile de cap?

— Mai bine, răspund eu.

În mare parte, e adevărat. Simptomele traumatismului

cervical se domolesc încetul cu încetul.

Consultația se apropie de ﬁnal, când se aude un ciocănit în

ușă. În sala de consultații intră o femeie care duce în mână o

pungă albă de plastic.

— Domnule doctor!

Medicul se uită la ea.

— Da, Carol?

— Iată hainele doamnei Candellaro, cele care au fost tăiate și

scoase de pe dumneaei după accident. Le‑am ﬁ aruncat, dar am

găsit în buzunare câteva obiecte personale.

În clipa în care aud asta, ceva mă zguduie cu putere. Nu știu

dacă de vină e cuvântul „tăiat”, sau cuvântul „accident”. Tot ce

știu e că nu mai pot zâmbi și că nu mă pot mișca.

Stacey ia punga.

— Mulțumesc!

Mă simt vag descumpănită în timp ce mergem prin parcare.

Folosesc un baston ca să‑mi mențin echilibrul, deși, sinceră să

ﬁu, cred că nesiguranța mea pe picioare se datorează unui factor

emoțional, unui sentiment‑fantomă care îmi tot șoptește că sunt

incapacitată ﬁzic. De fapt, simt că osul care mi‑a fost fracturat a

redevenit puternic.

Tot drumul spre casă, nu slăbesc punga din ochi.

Stacey intră pe alee și parchează.

— Ești bine?

— O să ﬁu, spun eu apucând punga.

— Aș putea să iau eu asta. Să te scap de ea.

— Știu.

Cum să‑i spun că încă nu sunt gata să scap de ea? În loc să

vorbesc, zâmbesc, înclin din cap și cobor din mașină.

Mă sprijin cu putere în baston și reușesc să urc treptele până

la ușa de la intrare. În spatele meu, aud mașina lui Stacey

îndepărtându‑se.

În casă e prea multă liniște.

Am uitat să las radioul pornit. Mă îndrept imediat spre

aparat și apăs pe buton.

Bruce Springsteen cântă „Baby, I Was Born to Run”. Schimb

postul și descopăr o baladă drăguță și liniștitoare a lui Elton

John.

Am terminat cu visurile. Azvârl plasa cu haine pe birou și mă

întorc la treabă, jupuind imaginile de pe pereți. După ce termin,

iar pereții mei gălbui rămân asemenea unui deșert împestrițat

cu minuscule găuri cenușii, îndes toate resturile în niște sacoșe

pentru cumpărături și le duc afară, la tomberonul din garaj.

Arunc totul la gunoi.

Un bilet până la Sea le.

O pungă albă, plină cu haine distruse.

În următoarea săptămână, aceste două obiecte – alături de

amintirile pe care le reprezintă – stau aruncate pe scrinul meu.

Mă uit la ele de ﬁecare dată când trec prin dreptul lor, dar nu

le ating.

În nici un caz!

Până când o să constat că amintirile legate de Daniel și de

Bobby mi‑au ieșit cu totul din minte, o să ignor biletul și sacoșa.

Atunci când, în cele din urmă, o să ajung la ele, obiectele astea o

să ﬁe secate de conținut emoțional, ﬁindcă trecerea zilelor le va

ﬁ luat orice putere. La un moment dat o să plătesc taxa pentru

schimbarea datei și o să‑mi folosesc biletul la clasa întâi ca să

zbor către o altă destinație. Poate Florida sau Hawaii.

Ignor intenționat punga. Aud soneria telefonului.

Răspund repede, întorcându‑mă cu spatele la scrin.

— Alo?

— Doamna Candellaro?

Tresar în clipa în care îmi aud rostit numele, din pricina a tot

ceea ce presupune el. Poate că proiectul verii o să ﬁe să revin la

numele meu de fată.

— Da?

— Ann Morford vă deranjează. Ce mai faceți?

— Bine, îi răspund eu agentei mele imobiliare. Doriți să

reînnoiți anunțul de vânzare?

— De fapt, am sunat ca să vă dau vești bune! Avem o ofertă

pentru locuința dumneavoastră. Două sute nouăzeci și două de

mii și cinci sute de dolari. Cred că după ce ați supraviețuit

accidentului, casa dumneavoastră a preschimbat ghinionul în

noroc!

— Uau! exclam, uluită, așezându‑mă pe pat.

— Doriți să faceți o contraofertă? Să vedeți dacă potențialii

cumpărători ar ﬁ dispuși să ofere prețul rotunjit?

Am nevoie de doar zece secunde ca să mă decid, înțeleg ce

înseamnă o a doua șansă atunci când mi se oferă una.

— Nu, accept oferta!

Vreme de câteva minute, continui să vorbesc cu agenta

imobiliară, ca să punem la punct detaliile. Plata avansului,

termenele‑limită și altele asemenea. Îi spun că aș putea să

eliberez casa până vineri, dacă noii proprietari își doresc asta. Și

chiar așa am de gând să fac. Acum, când îmi dau seama că pot

pleca, vreau cu disperare să nu mai stau nici o clipă aici. Agenta

îmi trimite documentele prin fax, iar eu le semnez imediat și i le

trimit înapoi.

După ce termin, hotărăsc să mă duc la bucătărie ca să‑mi torn

un pahar de vin și să sărbătoresc. Însă nu reușesc să trec de

scrin.

De data asta, nu mai rezist. Vânzarea casei și perspectiva

mutării au schimbat cumva datele problemei. În cele din urmă,

am reușit să plec de aici, să pornesc într‑o nouă direcție. Un

asemenea gând mă face să mă simt indestructibilă.

Iau punga și o duc până la pat, iar apoi mă așez și o privesc

lung. Pe urmă, cu mișcări lente, o deschid.

Primul lucru pe care‑l văd e pantoful meu stâng. Doar unul.

Îl ridic. E un pantof de tenis Keds, negru cu alb, și se aﬂă într‑o

stare perfectă. N‑are pete sau rupturi și nici nu e murdar de

noroi.

Puloverul are câteva pete întunecate, despre care cred că ar

putea să ﬁe noroi, sânge, sau un amestec din amândouă. Totuși,

nu e distrus. Dacă un om normal o să se uite vreodată la

puloverul ăsta, n‑o să‑i ghicească niciodată povestea. Gândul în

sine îmi oferă un bizar sentiment reconfortant.

După care scot pantalonii.

Cracul drept a fost tăiat și sfâșiat de la tiv de jos până la talie.

Sângele uscat face ca materialul să ﬁe țeapăn și decolorat.

Bag mâna în buzunarul stâng din față și scot o chitanță

mototolită de la magazinul alimentar Von, un tichet pentru

parcarea la aeroport și șapte dolari în bancnote. În două dintre

buzunarele de la spate dau de niște mărunțiș și de o agrafa

pentru coli. Astea sunt exact lucrurile pe care mă așteptam să le

găsesc.

În celălalt buzunar din față, pipăi ceva straniu. Bag mâna mai

adânc și dau de un obiect rece și tare. Îl scot și rămân cu privirea

ațintită la mâna mea.

Țin în palmă un vârf de săgeată mic și alb.

Închid ochii și număr până la zece. Mă uit din nou, iar vârful

de săgeată e tot acolo.

„E imposibil! Știi și tu că e imposibil! N‑ai plecat de la locul

accidentului!”

Cu toate astea, țin în mână vârful de săgeată. Cu toată ﬁința

mea, cu toate gândurile și sentimentele mele, cred în asta.

Bineînțeles că am mai crezut eu o mulțime de lucruri

nebunești…

Merg până la baie și îmi țin mâna ridicată în dreptul oglinzii.

Iată‑l: mic și alb în palma mea, asemenea vârfului unui brad

de Crăciun.

Am nevoie de ajutor. Strâng în pumn vârful de săgeată și ies

din baie. Trecând prin dreptul scrinului, zăresc biletul de avion

și arunc o privire la ceas. Zborul zilnic spre Sea le decolează în

mai puțin de trei ore.

„Cum ar ﬁ dacă…?”

Din nou, cele patru cuvinte îmi infuzează lumea cu speranță

și cu un noian de posibilități. Nu le pot îndepărta, nu suport

valul de nostalgie care mă cuprinde de data asta.

Îmi îndes biletul în geantă și ies din casa pe care o simt deja

ca aparținând altei persoane, iar apoi merg în garaj, unde trec,

șchiopătând, prin dreptul ﬁșetelor cu visuri. Urc în Volvo. În

spatele meu, ușa garajului se ridică.

Înainte să pornesc mașina, privesc obiectul pe care‑l țin în

mână.

E tot acolo.

Lent, cu frâna apăsată, ies cu spatele din garaj și intru pe alee.

Tot drumul până la casa surorii mele, strâng în pumn vârful de

săgeată și mă rog să ﬁe real.

Nu cred că mintea mea fragilizată mai poate să facă față unei

alte deziluzii.

Rugându‑mă în continuare, parchez pe aleea lui Stacey, îmi

iau bastonul, merg la ușa de la intrare și sun de mai multe ori la

sonerie.

Aud sunet de pași și îmi amintesc că aici mai locuiește și

altcineva, drept care mă gândesc:

„Nu e o idee prea bună!”

Thom deschide ușa.

Mă uit lung la el. E bărbatul care m‑a iubit atât de mulți ani, a

dormit lângă mine și care câteodată și‑a amintit să mă sărute de

noapte bună. După mai multe luni, e prima dată când sunt atât

de aproape de el și simt…

Nostalgie, nimic mai mult. Prin ochii lui mă privesc acum

trecutul și tinerețea mea. Thom arată remarcabil de asemănător

cu cel care a fost în noaptea în care l‑am cunoscut, cu mulți ani

în urmă. Pe vremea când eram tineri de tot.

— Salut, Thom! spun eu, surprinsă de cât de ușor mi‑e acum

să‑i rostesc numele.

— Joy!

Vocea lui, care în mod normal e puternică, a fost redusă la o

șoaptă. Îmi dau seama că se gândește la ce anume ar putea să‑

mi spună.

— E amuzant să vezi cum evoluează lucrurile în cele din

urmă, spun eu, ca să‑i dau timp de gândire.

— Îmi pare rău, Joy!

Sunt surprinsă de cât de adânc mă afectează cuvintele lui. N‑

am știut până acum că aveam nevoie să le aud.

— Și mie.

Între noi se așterne tăcerea. Nici eu, nici el nu știm ce ar mai ﬁ

de spus. Ne privim insistent unul pe celălalt; Thom arată la fel

de trist pe cât mă simt și eu.

— Stacey știe că vii?

— Nu.

El privește spre scara interioară și strigă:

— Stace, a venit sora ta!

Ea coboară scara, cu o expresie plină de panică. Îi aruncă o

privire îngrijorată lui Thom, după care se întoarce spre mine.

— Ești bine?

— Sunt chiar mai mult decât bine, de fapt.

O prind de mânecă și o trag în vestibul. Ar trebui să aștept să

ﬁm doar noi două, s‑o duc într‑o cameră, poate, dar sunt prea

agitată și entuziasmată ca să mai ﬁu rațională.

— Am găsit asta în pantalonii pe care i‑am purtat în avion,

spun, ridicând palma și desfăcându‑mi încetișor degetele.

Stacey se uită în palma mea.

Îl văd limpede ca lumina zilei: un vârf de săgeată mic și alb.

„Te rog…”

Nici măcar nu știu cum să‑mi sfârșesc rugăciunea. Știu doar

că, dacă palma mea e goală, atunci sunt pierdută. O să am

nevoie – după cum se spune – de o lungă vacanță la casa de

nebuni. Îmi trebuie tot curajul de care sunt în stare ca s‑o întreb

pe Stacey:

— O vezi?

— Piatra asta?

Mă năpădește o stare ﬁerbinte de beatitudine, care îmi arată,

prin contrast, cât de rece și de golită suﬂetește am fost înainte.

— O vezi! spun eu. E cu adevărat acolo!

— E un vârf de săgeată, cred. Ce semniﬁcație are?

— Înseamnă că o să merg spre nord.

— Nu înțeleg!

— Nici eu, dar îmi folosesc biletul de avion.

Asta o face să se blocheze pentru o clipă.

— Ești sigură?

— Sută la sută!

Văd cum i se contractă mușchii feței, cum i se umplu ochii de

spaimă și de îngrijorare. E din cauza avionului prăbușit. La fel

ca mine, și ea o să se lupte cu amintirile acelea mult timp de

acum înainte.

— N‑o să se întâmple din nou, spun eu pe un ton blând.

— Merg cu tine!

Îi ating mâna.

— Știu că sună nebunește, dar cred că trebuie s‑o fac așa cum

am făcut‑o și data trecută. Singură. În căutarea speranței.

— Atunci, te duc cu mașina la aeroport. Nici să nu te gândești

să mă refuzi!

Trece în grabă pe lângă mine și se duce la etaj. Îi aud pașii pe

coridorul de deasupra. Merg în camera de zi, unde mă așteaptă

Thom. Ne privim lung unul pe celălalt.

— Să ai grijă de ea, spun eu în cele din urmă. Te iubește cu

adevărat!

— Și eu o iubesc, Joy.

Bag de seamă răgușeala din glasul lui și știu că vorbește

serios.

Simt o înțepătură în inimă, o durere‑fantomă atunci când

cuprind cu mintea vorbele lui, dar durerea îmi trece repede.

— Bine.

Câteva minute mai târziu, Stacey își face din nou apariția. Își

ia cheile din bolul de cupru de pe măsuța de la intrare și îl

sărută pe Thom de rămas‑bun, după care mi‑o ia înainte,

îndreptându‑se spre garaj. În timp ce ea pornește mașina, îmi

înșfac poșeta și biletul, ajung la mașină, mă urc pe scaunul

pasagerului și închid ușa cu o bufnitură.

Sora mea mă privește.

— Ești sigură că vrei să faci asta?

— Absolut.

— Bine, atunci. Am plecat!

Peste treizeci și cinci de minute, suntem la aeroport. Oprim la

bordură și parcăm, iar apoi coborâm din mașină.

După ce ajungem pe trotuar, Stacey mă ia în brațe și mă

strânge cu atâta putere, încât abia mai pot să respir.

— Să nu‑mi faci iar ﬁgura și să dispari!

— Te sun după ce ajung acolo, promit!

— Oriunde ar ﬁ asta, spune Stacey trăgându‑se înapoi. Mi‑e

teamă că n‑o să te mai văd niciodată!

— Cum aș putea să dispar? În iunie am o nuntă la care

trebuie să merg!

Stacey oftează scurt și adânc.

— O să vii?

— Suntem surori, răspund eu cu simplitate.

Văd pe dată efectul produs de cuvintele mele. Stacey

zâmbește, dar zâmbetul îi e înlăcrimat și ﬁrav.

— Te iubesc, Joy!

Iar atunci înțeleg: indiferent de ceea ce o să găsesc sau n‑o să

găsesc în statul Washington, mereu o să am un loc căruia să‑i

aparțin. Mie și lui Stacey ne‑a luat mult timp, dar în cele din

urmă ne‑am întors la începuturi. Suntem din nou surori, două

fetițe șezând pe bancheta din spate a unei camionete

Volkswagen dogoritoare, trăindu‑ne viețile una prin cealaltă,

ținându‑ne de mână ori de câte ori suntem speriate.

— Și eu te iubesc, Stace!

Îmi ia aproape patruzeci de minute ca să ajung la poarta de

îmbarcare, iar apoi mai trec alte douăzeci de minute până când

se anunță zborul.

Mă așez la coadă.

Îmi văd avionul în stânga, prin ferestrele largi.

Oare sunt în stare? Dintr‑odată, nu mai știu. Îmi aud inima

bătând și simt broboane de sudoare pe frunte.

Bag mâna în buzunar și strâng vârful de săgeată în palmă.

„O să te întorci într‑o zi, nu‑i așa, Joy?”

Totul e o nebunie.

Nebunie ca după un traumatism la cap.

Dar cred.

E atât de simplu, de fapt.

Nebunie sau nu, eu cred.

Respir cu grijă, mă mișc încet, urc în avion și merg la locul

2A.

Îmi strâng centura de siguranță peste talie și veriﬁc unde

anume este ieșirea de siguranță.

După care mă rog.

CAPITOLUL 13

Scot un țipăt în momentul în care aterizăm la Sea le. Sunetul

pe care‑l scoate avionul mă înspăimântă, la fel de tare ca și

dezaprobarea evidentă a pasagerilor și a însoțitorilor de zbor,

dar nu‑mi pot reține frica.

Tremurând, urmez mulțimea pasagerilor prin măruntaiele

aglomerate și bej ale aeroportului Seatac. Peștișorii argintii

încrustați în gresie mă conduc către zona de recuperare a

bagajelor, unde închiriez o mașină comodă și îmi procur o hartă

a regiunii din vestul Washingtonului.

Ajunsă afară, văd în cele din urmă celebrele puncte de

atracție care au devenit un loc comun pentru atât de mulți

turiști. Munții acoperiți de zăpadă care se văd la orizont și apele

de un albastru strălucitor ale brațului de mare Puget Sound.

Muntele Rainier se ridică din ceață.

Trebuie să fac un efort ca să‑mi amintesc că n‑am fost

niciodată aici. Am făcut atât de multă cercetare asupra zonei,

încât mi‑aș putea da doctoratul.

Traﬁcul bară la bară mă duce la Tacoma, un oraș deprimant și

cenușiu, care pare să se îngrămădească în spatele unui strat de

nori rău prevestitori.

Olympia, capitala statului, e un oraș neașteptat de rural,

după cum se vede de pe autostradă. Din când în când văd câte o

clădire cu aspect oﬁcial, cu o turlă, o cupolă sau niște coloane

ascunse în desimea copacilor.

Până să ajung în orașul care se cheamă Cosmopolis (un nume

extrem de nepotrivit, dacă pot spune așa), simt că am pășit într‑

o lume complet diferită, unde o mulțime de coșuri industriale

gigantice pompează fum toxic spre cer, iar bușteni decojiți

obstrucționează cursurile de apă. Aici, la gura golfului Grays

Harbor, economia se bazează în mod evident pe cherestea și pe

mare, iar ambele industrii par ﬁrave sau în recesiune. Casele

sunt neîngrijite, magazinele sunt închise, străzile diverselor

centre sunt lipsite de activitate și de oameni.

La Aberdeen, virez spre continent pe veghea autostradă 101,

care promite să mă ducă la Queets, Forks, Humptulips, Mystic

și Rain Valley.

„Acum e acum!”

Dacă visul meu e real, o să‑l descopăr pe drumul ăsta,

singurul construit de om printre copacii semeți ai pădurii

tropicale și valurile cenușii ale Oceanului Paciﬁc.

Ies de pe drum și parchez, cuprinsă dintr‑odată de frică.

— Revino‑ți, Joy! spun cu voce tare, încercând să‑mi folosesc

tonul de bibliotecară, dar sunt asemenea unuia dintre elevii mei

– neconvingătoare.

Despăturesc harta cu mâini tremurânde.

Parcă numele orașelor mă iau în derâdere. Care dintre ele o ﬁ

orașul meu? Sau o să‑mi ﬁe străine cu toatele? Îi caut pe Daniel,

pe Bobby și o cabană pe malul unui lac argintiu, sau toate astea

au fost doar o promisiune, un indicator către un viitor care încă

n‑a început? Se presupune că o să întâlnesc un bărbat ca Daniel?

Oare Bobby e ﬁul pe care l‑aș putea avea într‑o zi?

Un astfel de gând mă copleșește, mă face să tremur. Cum o să

știu ce caut? Îmi scot telefonul mobil și îmi sun sora, care

răspunde după prima sonerie.

— La naiba, Joy, era și timpul! Mi‑am ros unghiile și mi‑am

distrus manichiura!

— Nici măcar n‑ai așa ceva! răspund eu în timp ce privesc

lung prin parbriz la drumul pustiu. Nu știu încotro să merg,

Stace! Totul pare…

— Trage aer adânc în piept!

Fac după cum mi‑a zis ea.

— Din nou!

Trag iarăși în piept o gură adâncă și calmantă de aer, iar apoi

expir.

— Acum, continuă ea, unde ești?

— Într‑un oraș forestier de pe coastă. La distanță de o oră de

mers față de locul în care începe Parcul Național. Dacă n‑o să

găsesc locul pe care‑l caut?

Urmează o pauză, apoi se aude un huruit, după care sora

mea spune:

— O să‑l găsești.

— Cum poți ﬁ atât de sigură?

— Pentru că o să‑l găsești!

Cuvintele ei răzbat până la mine și mă liniștesc, îmi oferă un

punct de sprijin, îmi amintesc că, deși e posibil s‑o ﬁ luat‑o

razna, nu sunt singură.

— Mulțumesc!

— O să aștept lângă telefon. Înțelegi asta, nu?

— Te sun, stai fără grijă!

— Care e prima oprire?

Arunc o privire pe hartă.

— Amanda Park.

— Sună promițător!

Numele ăsta nu‑mi inspiră nimic familiar, dar, pe de altă

parte, mi‑e destul de clar că nu mă pot baza pe judecata mea.

— Da. Vorbim mai târziu. Pa!

— Pa!

Închid apelul, mă întorc pe șosea și conduc spre nord.

Pe măsură ce mă apropii de liziera Pădurii Naționale

Olimpice, peisajele se schimbă. În mod neașteptat, urmează o

zonă lipsită de copaci, care se întinde de‑a lungul autostrăzii și

care a fost defrișată și replantată. Dar în depărtare zăresc

creștetul încununat cu zăpadă al Muntelui Olympus, care se

înalță spre cerul cenușiu.

Abia dacă zărești câteva cutii poștale de‑a lungul drumului,

iar puținele case pe care le văd sunt mobile sau sunt locuințe

construite în serie, poziționate pe loturi defrișate, fără nici o

încercare de încadrare în peisaj. Probabil că locul ăsta nu poate

ﬁ parcelat, revendicat sau îmblânzit; nu poate ﬁ luat decât prin

forță și păstrat în funcție de capriciile norocului.

Amanda Park e un oraș pitoresc, așezat pe malurile Lacului

Quinalt.

Nimic din peisaj nu mi se pare cunoscut. Merg în susul și în

josul străzilor, dar nu recunosc nimic, așa că revin pe autostradă

și îmi continui drumul spre nord.

Un indicator îmi urează bun‑venit în Queets. Urmez șoseaua

veche și prost întreținută, intru în oraș și îl traversez, dar nici

aici nu dau peste nimic cunoscut.

Revin pe autostradă, cotesc din scurt la dreapta și dau de

Oceanul Paciﬁc. O întindere vastă și cenușie, punctată de câțiva

stropi de ploaie; valuri albe, care vuiesc. Opresc din nou pe

marginea drumului și cobor din mașină.

Lemnul plutitor este exact așa cum mi‑l aminteam. La fel și

copacii sculptați de vânt. Doar nisipul e diferit. În noaptea aceea

petrecută pe plajă, am pășit pe nisipul auriu‑deschis, tipic

californian, în care picioarele mi se scufundau până la glezne, și

am dansat cu Daniel.

În realitate, asemenea cerului și mării din ziua asta, nisipul

de aici are o tentă cenușie.

Întreaga coastă e o fâșie neatinsă de mâna omului, de culoare

verde‑smarald – tuﬁșuri uriașe, arbori piperniciți și ferigi

gigantice. Îmi amintesc, din ceea ce am citit, că e cea mai lungă

coastă sălbatică rămasă în lume. Am fost captivată de cuvântul

„coastă”. Acum, când mă aﬂu aici, înțeleg că „sălbatic” e

termenul care contează de fapt.

Mă întorc la mașină și conduc înapoi spre 101, pierdută

printre emoțiile care m‑au asaltat. Sunt surprinsă și încurajată

de cât de precise au fost unele fragmente din visul meu. Pe de

altă parte, sunt deranjată de fragmentele care nu se potrivesc.

Alte câteva orașe mă întâmpină și apoi mă dezamăgesc. Deși

peisajele îmi par cunoscute, nici unul dintre orașe nu e cel din

visul meu.

După ce părăsesc țărmurile sălbatice și cenușii ale Paciﬁcului

și mă îndrept din nou spre interiorul continentului, peisajul

devine mai dezlănțuit și mai primitiv. Aici, copacii sunt

gigantici și drepți, blocând mare parte din lumina soarelui.

Ceața se agață de asfaltul vechi, iar peisajul capătă o vibrație

mistică, spirituală. Conduc dintr‑un oraș într‑altul, dar nu

găsesc nimic care să mă impresioneze. Târziu în după‑amiaza

asta, pe când soarele auriu apune deasupra umbrelor dense și

întunecate ce se înșiră de‑a lungul drumului, încrederea mea

începe să apună și ea.

Apoi ajung la un semn făcut din metal sculptat, care îmi

urează bun‑venit în Rain Valley.

Rain Valley.

Ridic ușor piciorul de pe accelerație. Simt un freamăt în

stomac, unul pe care nu l‑am mai simțit până acum.

Las mașina să înainteze ușor. Merg cumva împotriva voinței

mele, parcă sunt trasă în față.

Mi‑e teamă să mă gândesc că e posibil să ﬁ găsit orașul… și

mult mai teamă că m‑am înșelat din nou. Mai sunt doar câteva

viraje de luat aici, în adâncimea pădurii, iar singurele lacuri din

apropiere sunt Mystic și Rain Valley.

Virez către Cates Avenue și merg spre Rain Valley.

În mijlocul drumului, apăs frâna.

E orașul „meu”.

Și nu e.

Opresc la bordură și cobor din mașină. Simt umezeala din

aer, o aud picurând de pe frunze și de pe crengi și răpăind prin

gropile din asfalt, dar nu plouă cu adevărat. Ajung la trotuar și

văd cum soarele răzbește printre nori, aurind iarba de pe

tăpșan. Rouă licărește pe întinderea verde.

Mă simt de parcă m‑aș aﬂa într‑un episod din Zona

crepusculară. Orașul – acest oraș – e o versiune a celui din

amintirile mele, însă una reﬂectată într‑o oglindă care

distorsionează. În centru se aﬂă un parc, dar nu e deloc așa cum

mi l‑am imaginat. În mijlocul parcului se aﬂă, de asemenea, un

pavilion, pe ai cărui stâlpi se încolăcește glicină aproape

înﬂorită. Peste tot sunt bănci și fântâni de ciment. În stânga se

aﬂă o zonă acoperită, pentru făcut grătar, înconjurată de mese

de picnic. Un iaz puțin adânc reﬂectă cu aviditate scântei din

lumina soarelui; oglinda lui unduitoare arată de parcă ar ﬁ luat

foc.

Sprijinindu‑mă în baston, traversez iarba îmbibată de apă și

ajung la strada principală din oraș.

Orașul meu era alcătuit din clădiri de lemn cu ferestre mari și

cu nume drăgălașe precum Vrăjitorul Labelor – magazin pentru

animale, Prințul Părului – salon de înfrumusețare, sau Hanul

Picăturii de Rouă – restaurant.

Mă opresc în fața salonului de coafură al lui Lulu. În stânga

mea e restaurantul Picătură de Ploaie.

Doar magazinul de înghețată e așa cum mi l‑am imaginat. Și

biserica.

Totuși, versiunea din visul meu e atât de apropiată de

realitate, încât simt că mi se înmoaie genunchii.

Dar și atât de diferită, încât simt că o să mi se facă rău de la

stomac.

Am mai fost aici, sau n‑am mai fost?

Oare sunt nebună? Oare am probleme cu capul?

După cum mi‑am imaginat, orașul e o bijuterie sclipitoare pe

fundalul nesfârșitei Păduri Olimpice. Patru sute de mii de

hectare de copaci, de munți și de sălbăticie și nici un drum pe

care să‑l străbați cu mașina, în perioada asta a anului, de

felinarele stradale atârnă coșuri din care se revarsă vrejuri

cafenii, precum și mușcate care s‑au oﬁlit în timpul iernii.

Câteva panseluțe robuste își arată petalele colorate.

Intru mai întâi în restaurant. Nu există un stand de broșuri și

nici un bărbat care să bea cafea la bar. Nu există un bar.

O femeie trecută de prima tinerețe, cu părul strâns într‑un

coc roșcat în stil Lucille Ball, vine repede la mine, zâmbind.

— Bun‑venit la Picătură de Ploaie! Cu ce te servesc? întreabă

ea în timp ce îmi întinde un meniu tipărit pe o coală laminată.

— Eu… eu caut Confort Fishing Lodge.

Femeia se oprește locului și se încruntă.

— Drăguță, trăiesc aici de patruzeci de ani! Nu există un

astfel de loc. Dar bătrânul Erv Egin poate să‑ți ofere o plimbare

cu barca. După ce vine sezonul somonului, adică.

— E vreo cabană de pescuit pe aici?

Femeia clatină din cap.

— Nu suntem încă atât de dezvoltați, deși bunul Dumnezeu

știe că nu ne‑ar prisosi puțin turism! Pe Fall River există un

motel care servește un mic‑dejun foarte bun. Apoi mai sunt

stațiunea de la Kalaloch și locul acela de la Lake Crescent, din

Port Angeles, dar nu se poate prinde pește nicăieri. Cea mai

bună soluție e o barcă de pescuit. În luna mai…

— Daniel? spun eu în șoaptă, simțindu‑mă ca o idioată. Are

un ﬁu, Bobby.

— Vorbești despre familia O’Shea? Acolo, departe, la Spirit

Lake?

Inima începe să‑mi bată puternic.

— Există un Daniel care locuiește lângă lac? Și care are un ﬁu

pe nume Bobby?

Chelnerița face un pas înapoi. Acum mă ﬁxează cu o privire

aspră și nu cred că‑i place deloc ceea ce vede. Ochii îi rămân

ațintiți la baston, după care revin la fața mea.

— Cine ești?

— Numele meu e Joy și am făcut un drum lung ca să‑i găsesc

pe Daniel și pe Bobby.

— Au avut tot felul de necazuri în ultimele luni. Cu

accidentul și cu ce a mai urmat. Nu mai au nevoie de belele!

— Și eu am avut niște probleme. Nu le‑aș face niciodată

vreun rău!

Pare să‑i ia o veșnicie femeii, dar, în cele din urmă, ea

încuviințează din cap.

— Locuiesc la capătul lui Lakeshore Drive.

Nu‑mi pot înăbuși un zâmbet. Chiar râd puțin, deși probabil

că râsul meu pare isteric.

— Mulțumesc!

Ies din restaurant șchiopătând. Urc în mașină, pornesc și

încep să mă îndepărtez încet de bordură. În clipa aceea, îmi dau

seama că nu i‑am cerut femeii indicații legate de drum.

Dar inima mea o să mă conducă. Sunt sigură de asta.

Trec pe lângă parc și mă îndrept către vechea autostradă.

Și tot merg.

Nu e nici o ieșire acolo unde îmi amintesc.

Conduc tot drumul până la Forks, apoi, în cele din urmă,

întorc.

Pe drumul de întoarcere, studiez cu atenție ﬁecare semn,

încetinesc de ﬁecare dată. În partea veche a lui Rain Valley,

casele sunt micuțe și înghesuite unele într‑altele; străzile au

nume de copaci. Nici una dintre ele nu e Lakeshore Drive.

Soarele se îndreaptă spre apus; treptat, străzile se cufundă în

umbră. Nu e nici un felinar pe stradă și nu e nici țipenie de om.

Sunt pe cale să întorc din nou, când zăresc un mic marcaj

verde, care arată către Spirit Lake.

Un tremur îmi străbate trupul în clipa în care văd denumirea.

Urmez drumul ce iese din oraș. Peste nici un kilometru și

jumătate, ajung la o barieră pe care scrie: „Pericol: Nivel ridicat

al apei”. Râul a ieșit din matcă și s‑a revărsat peste o porțiune de

drum. Asfaltul e acoperit de un strat de apă adânc de cel puțin

un sfert de metru.

Opresc pe marginea drumului și parchez.

Oare ce să fac acum?

Oare drumul ăsta înfundat să ﬁe vreun semn? Oare nu ar

trebui să cobor la lac?

Sau se presupune că ar trebui să merg? Mă animă o dorință

puternică de a răspunde aﬁrmativ. Am mai mers cândva pe aici,

dacă magia e reală.

Poate că trebuie să repet trecutul ca să‑mi găsesc prezentul.

Nu pot să nu bag de seamă că pe marginea drumului se aﬂă un

buștean uriaș, decojit. Dacă ar dori, o femeie care se sprijină în

baston ar putea trece peste el.

„Sunt nebună.” Chiar și după propriile standarde, iar

Dumnezeu știe că pragul a coborât foarte jos zilele astea.

Cum stau cu mâinile pe volan, privind lung la drumul

avariat, îmi sună telefonul mobil. Fără să mă uit la număr, știu

foarte bine cine e.

— Bună, Stacey! răspund eu.

— Te sun de o oră!

— E cam pustiu pe aici. Sunt surprinsă că am semnal. Ar

trebui să vezi cum arată locul ăsta, e…

— N‑am nevoie să‑mi faci o cronică de călătorie. Ei, bine?

Mi‑e teamă să pun în cuvinte speranța asta imposibilă și

fragilă. Și mi‑e încă și mai teamă să n‑o fac. Distanța dintre ceea

ce mi‑am imaginat și ceea ce văd acum mă aruncă într‑un fel de

vortex. Nu știu ce să cred.

— Am parcat la Lakeshore Drive, O femeie de la restaurant

mi‑a spus că Daniel și Bobby O’Shea locuiesc la capătul

drumului.

— Uau! exclamă Stacey pe dată. Ei sunt?

— Eu așa sper. Cine știe? Aș putea ﬁ nebună ca în Armata

celor 12 maimuțe, ﬁlmul ăla cu Brad Pi . Probabil că de fapt sunt

tot în aeroport, stând pe scaun și salivând.

— Nu ești în aeroport, salivând! Am văzut când te‑ai urcat în

avion.

— Ai fost acolo?

— Da, ﬁindcă nu credeam că ești în stare să te îmbarci.

— Ei, sunt mai puternică decât până acum!

După ce rostesc cuvintele, îmi dau seama de adevărul lor.

Sunt mai puternică acum. Suﬁcient de puternică încât să țintesc

spre visul ăsta… Și suﬁcient de puternică încât să fac față

dezamăgirii.

Ceea ce contează e că, în cele din urmă, am făcut un pas.

Indiferent dacă Daniel și Bobby sunt sau nu reali, eu aparțin

acestor locuri. În curând o să am în cont peste două sute

nouăzeci de mii de dolari. Asta cu siguranță că îmi oferă

libertatea de care am nevoie ca s‑o iau de la capăt undeva. Iar eu

aici doresc să ﬁu.

Mă uit la parbriz. Nici un strop de ploaie nu pătează geamul.

— A venit vremea, îi spun eu lui Stacey.

— Să nu cumva să dispari!

— N‑o să dispar.

Chiar în clipa în care rostesc cuvintele astea, îmi aduc aminte

de Bobby, căruia i‑am făcut aceeași promisiune.

Închid apelul și arunc telefonul în poșetă. Trecându‑mi

cureaua ei pe după umăr, cobor din mașină.

Lumea e strălucitoare, scăldată în ultimele raze estompate ale

soarelui. Copacii care mărginesc drumul sunt la fel de

impunători pe cât mi‑am imaginat. Mulți dintre ei se ridică la

peste șaizeci de metri de sol; au trunchiurile drepte precum

niște catarge. Printre trunchiuri cresc într‑o dezordine sălbatică

salal și rododendron. Mușchiul acoperă totul – coaja copacilor,

ramuri, balustrade, pietre. Cu foarte mare atenție, sprijinindu‑

mă în baston, mă cațăr pe bușteanul care se întinde peste apele

repezi și trec pe partea cealaltă. După ce ajung din nou pe teren

uscat, merg șchiopătând până la drum și îl urmez. Mersul cu un

baston mă încetinește, dar nu mă opresc nici măcar o singură

dată și nici nu mă gândesc să renunț.

Am străbătut un kilometru și jumătate, când aud cum apele

lacului lovesc malul.

Cotesc. Iată‑mă ajunsă pe o alee mărginită de cireși. La

capătul drumului se aﬂă o vilă în stil victorian, veche și

grandioasă, cu o verandă imensă, acoperită. E genul de locuință

pe care baronii cherestelei o construiau la începutul secolului.

Chiar dacă acoperișul arată ca un versant plin de mușchi, iar

veranda atârnă periculos într‑o parte, e spectaculoasă. De ușă

atârnă un semn de lemn cioplit și gravat de mână, care îmi

urează bun‑venit la pensiunea Spirit Lake.

Mai sunt câte două căsuțe de ﬁecare parte a vilei, niște mici

construcții cu acoperișuri de șindrilă, cu ferestre sparte și cu

coșuri dărăpănate.

Pe alee nu se vede nici o camionetă roșie cu ușă albastră.

Nici un ponton nu e construit pe lac.

Nici un caiac și nici o hidrobicicletă nu se înghesuie la mal.

Nu se vede nici vreo grădină neîngrijită de legume, care să

arate primele semne de primăvară. De fapt, nu există nici un fel

de amenajare care să pună în valoare proprietatea. Sunt

decorativi doar cireșii încărcați de ﬂori trandaﬁrii, care

mărginesc drumul în șiruri ce ajung până la ușa de la intrare a

vilei. Nimic din toate astea nu mi‑e cunoscut, cu excepția

copacilor și a lacului.

N‑am mai văzut niciodată locul ăsta.

Și totuși acolo, lângă lac, e locul de joacă ce arată exact așa

cum „l‑am văzut”.

Sunt nebună.

„Poate că nu sunt cu adevărat aici!”

Gândul ăsta teriﬁant îmi plutește prin minte. Poate că sunt

încă la spital, sub efectul unor medicamente puternice.

În comă.

Semăn cu Neo din Matrix, înainte să ﬁe salvat.

Sunt…

— Oprește‑te, Joy! mă îndemn eu.

Trebuie să fac un act de voință monumental, dar înaintez.

CAPITOLUL 14

Urmez drumul de asfalt denivelat, până la capătul rotunjit.

Mai am puțin până să ajung la casă, când aud niște sunete. E

vocea purtată de briză a unui băiețel. Bobby.

Mă întorc spre direcția din care vin sunetele și ascult. El e!

Strâng bastonul cu mai multă putere, trec în grabă pe lângă

leagăne și intru în pădure.

Iată‑l, îngenuncheat sub bolta de verdeață a pădurii, jucându‑

se cu ﬁgurinele. Copacii gigantici îl înconjoară și îl protejează. În

raze de lumină violetă, apusul se înclină printre crengile mărețe

și aplecate. Ferigile și mușchiul sunt verzui, cu lăstari tineri.

Înaintez către el șchiopătând, iar inima îmi bate prea repede.

Solul spongios și umed îmi înghite pașii, așa că nu mă aude

atunci când mă apropii. Trebuie să‑l strig:

— Hei, Bobby!

În clipa în care îmi aude vocea, mâna îi încremenește.

Figurinele zornăie, după care rămân nemișcate. El se răsucește

lent, apoi se uită la mine.

Este exact așa cum mi l‑am imaginat – păr negru și cârlionțat,

ochi de un albastru strălucitor, cu gene lungi, și îi lipsesc doi

dinți.

Dar felul în care se încruntă la mine e ceva nou.

— Bobby! spun eu după un moment de derută. Sunt eu, Joy!

El nu zâmbește.

— Sigur că da.

— Îmi pare rău că am plecat, Bobby!

— Oricum, toată lumea a spus că ai fost imaginară.

— Cred că așa am fost atunci. Acum nu mai sunt așa.

El se încruntă.

— Vrei să spui că…

— Sunt aici, Bobby!

Speranța îi străfulgeră în privire. El caută să și‑o înăbușe, iar

ăsta e cel mai trist lucru pe care l‑am văzut vreodată.

— Nu cred! Nu vreau să mai ﬁu nebun!

— Știu ce vrei să spui.

— Nu mai încerca să mă păcălești! strigă el pe un ton care

arată cât de tare încearcă să ﬁe rațional și matur.

Și cât de mult își dorește să creadă din nou în mine.

— Știu că e imposibil, șoptesc. Și toată situația asta pare

scoasă de‑a dreptul din desenele animate Looney Tunes, dar

poți să mai încredere în mine o ultimă dată?

— Cum?

— Doar vino până aici!

El clatină din cap.

— Mi‑e frică!

Zâmbesc. Numai o astfel de sinceritate poate să ne salveze

din situația asta nebunească.

— Și mie mi‑e frică. Dar te rog să vii. Și să crezi în mine încă o

dată!

Fără să vreau, îmi amintesc de dimineața de Crăciun din

visul meu, când i‑am spus același lucru.

Se ridică iute și vine spre mine. Atunci când ajunge destul de

aproape ca să mă poată lua de mână, se oprește. Nu întinde

mâna către mine.

— Ești de‑adevăratelea?

— Sunt primele vorbe pe care mi le‑ai spus, îți aduci aminte?

Pe atunci nu știam ce voiai să zici, nu înțelegeam. Dar sunt reală

acum, Bobby! Crede‑mă!

Nu mă atinge, dar văd cum speranța îi revine în ochi.

— Ți‑ai călcat promisiunea!

— Da, așa e. Și îmi pare foarte rău!

— Cum de ai un baston?

— E o poveste lungă.

— Te‑am așteptat să te întorci. Zi după zi…

Vocea îi cedează. Văd cât de tare se chinuie ca nu cumva să

plângă.

— Am un cadou pentru tine, spun eu cu blândețe.

— Chiar ai?

Bag mâna în buzunar, pe jumătate așteptându‑mă să ﬁe gol.

Nu e. Degetele mi se răsucesc în jurul pietrei cioplite, reci și

netede. Scot vârful de săgeată și i‑l întind. Piatra aceea albă

seamănă cu o inimă în palma mea.

Bobby trage aer în piept.

— E albă! Mami a mea mereu mi‑a promis că…

Mă apropii încet și îngenunchez în țărână.

— Ea mi‑a arătat unde era vârful ăsta de săgeată, Bobby! În

Ajunul Crăciunului, în timp ce tu dormeai.

— Adevărat?

Încuviințez din cap.

— Câteodată, magia e reală, se pare!

Lacrimile îi împăienjenesc privirea. Știu cât de mult a așteptat

să audă asta de la un adult. Ia vârful de săgeată din mâna mea

și‑și încleștează degetele în jurul lui.

— Știam eu, spune el în șoaptă. Nu sunt nebun.

— Să‑l ții mereu în buzunar. Și ori de câte ori ți‑e teamă, sau

te simți pierdut ori derutat, să strângi vârful de săgeată în mână

și să‑ți aduci aminte de cât de mult te‑a iubit mama ta!

Îmi deschid brațele.

Bobby plonjează spre mine. Îl prind cu ușurință, dar mă

dezechilibrez. Bastonul cade într‑o parte, iar noi ne prăvălim

grămadă pe solul acoperit de mușchi. E pentru prima oară când

îl țin în brațe cu adevărat.

Sărutul pe care mi‑l dă pe obraz e umed, plin de salivă… și

real.

— Hei, spune el desprinzându‑se din îmbrățișare, ești caldă!

— Nu așa eram și înainte?

El clatină din cap cu solemnitate.

— Atunci când mă atingeai, erai asemenea… vântului.

Ne ridicăm și ne uităm unul la celălalt.

— Hei, Bobby O’Shea! Mă bucur foarte mult să te cunosc!

— Credeam că ai făcut ca… Mami. Că ai dispărut!

Îi ating obrazul; e mai catifelat decât mi‑am imaginat

vreodată.

— Nu, doar că mi‑a luat mai mult timp să găsesc drumul

înapoi.

— Cum de ai fost aici?

Mă întreb dacă o să aﬂu vreodată răspunsul. Dacă o să știu

vreodată de ce visul meu a fost o versiune imperfectă și

găunoasă a realității, sau cum de am ajuns aici pe când eram

conectată la aparate, zăcând într‑un pat de spital din

Bakersﬁeld. Pentru moment, tot ce pot să fac e să ridic din umeri

și să spun ceea ce știu:

— Magie.

Bobby se gândește puțin.

— Bine.

Flexibilitatea spirituală a copiilor! Dacă am putea s‑o prețuim

la adevărata ei valoare! Zâmbesc.

— Așa, deci! Ce ai mai făcut de când am plecat?

Bobby mă prinde de mână și se ridică în picioare.

— Vino!

Mă smucește, mă trage după el și ieșim din poieniță,

îndreptându‑ne spre casă. Îmi dau seama că e nerăbdător și că

ar vrea să mergem mai iute, dar bastonul și piciorul beteag nu

mă lasă. Râd și îl implor să încetinească.

Pe măsură ce înaintăm prin curte, observ cât de umbros e

totul aici, la marginea pădurii adânci; noaptea se lasă repede,

spre deosebire de lumea din visul meu, în care totul părea să se

miște cu încetinitorul.

Bobby mă strânge mai tare de mână și cotește stânga. Ocolim

vila și urcăm un mic dâmb. Acolo, în spatele casei, sunt cinci

mici cabane. Se vede limpede că două dintre ele sunt vechi, iar

trei sunt nou construite.

El merge către cea mai apropiată – una nouă – și deschide

ușa. Îl urmez înăuntru, împiedicându‑mă de prag.

E întuneric aici. Bobby apasă pe un întrerupător, iar

încăperea se luminează.

Ne aﬂăm într‑o cabană micuță, frumos construită, cu podea

de scânduri late de pin, cu pereți încă neﬁnisați și cu ferestre

mari, cu montanți, care dau spre lac.

La stânga se aﬂă o ușă parțial deschisă; în spațiul acela zăresc

o baie placată cu faianță albă și care are o cadă cu picioare în

formă de gheare.

— N‑a știut ce să facă în privința pereților. Nu erau pe listă.

— O! exclam eu, nedumerită.

Înainte să‑i pot pune întrebări, mă ia din nou de mână și mă

scoate din cabană.

— Le‑a reparat pe toate cele vechi și le‑a construit pe cele noi.

Datorită ție…

— Nu știu despre ce vorbești, Bobby. Eu…

El se oprește și‑și ridică privirea la mine.

— Știi tu. Lista.

— Ce listă?

Bobby își vâră mâna în buzunarul de la cămașă și scoate de

acolo o bucată de hârtie îngălbenită și mototolită. Pare destul de

uzată, ca și cum ar ﬁ fost împăturită de nenumărate ori. Băiatul

o netezește și mi‑o întinde.

— Ne uităm la ea în ﬁecare zi!

Privesc bucata învechită de hârtie.

Idiei.

Schmb nme/rmantic

vpseșt

ﬂri

repră csuțe

websit

fără covore pdea

— O, șoptesc eu tremurând, deși nu‑mi e frig. Cum…

Bobby ridică din umeri. Amândoi știm că nu există un

răspuns la întrebarea mea nerostită. Existența listei e asemenea

vârfului de săgeată: magică. Oricât de imposibil ar ﬁ, o parte din

mine a fost aici și a lăsat cuvintele astea în urmă.

— I‑am spus lui tati că o să te întorci, șoptește Bobby.

Își ridică din nou privirea către mine, iar eu simt o dragoste

pe care n‑am mai simțit‑o până acum.

Mă aplec și îl iau în brațe, strângându‑l cu putere. El e primul

care se desprinde din îmbrățișare. Eu n‑aș ﬁ putut.

— Haide! mă îndeamnă el luându‑mă din nou de mână și

trăgându‑mă către casă.

În timp ce traversam grădina, se iscă o pală de vânt. Dintr‑

odată, lumea e inundată de petale căzătoare. O ninsoare

trandaﬁrie.

După ce ajungem la ușă, Bobby se oprește și îmi zâmbește

larg.

— Haide să‑i facem o surpriză!

— Oho, chiar că o să ﬁe o surpriză! spun eu, simțind cum mi

se strânge stomacul.

Una e să convingi un băiat să creadă în magie, dar e cu totul

altceva să‑ți faci astfel de speranțe imposibile în legătură cu un

adult.

Bobby ciocăne la ușă. În casă se aude zgomot de pași.

Îl strâng mai tare de mână.

Ușa se deschide, iar în prag se ivește Daniel, care arată

aproape exact la fel ca imaginea pe care mi‑am zugrăvit‑o în

minte. Totuși, nu e la fel de zvelt pe cât mi l‑am închipuit, iar

părul îi e mai scurt.

Dar e Daniel în carne și oase!

De încântare, Bobby țopăie de pe un picior pe altul, de parcă

ar dansa Macarena. Eu, pe de altă parte, am rămas încremenită.

— Ia uite, tati, s‑a întors!

Încerc să zâmbesc, dar nu pot. Ar ﬁ de ajuns ca el să închidă

ușa sau să‑mi întoarcă spatele, și aș ﬁ pierdută.

— La naiba, Daniel, deschide ușa asta! spun eu accentuând

înjurătura exact așa cum știe Bobby că aș ﬁ făcut. E frig afară!

— Joy?

Simt deruta, neîncrederea din vocea lui Daniel.

Bobby râde.

— Am știut că o să te recunoască!

Nu înțeleg.

— Cum de m‑ai recunoscut?

— Bobby a făcut vreun milion de desene cu tine, spune el cu

accentul acela adorabil, pe care mi‑l aduc aminte din visele

mele. Și a vorbit despre tine fără oprire, până când n‑am mai

suportat. Dar…

— Dar ce?

— Ești frumoasă!

Un val de ﬁerbințeală îmi urcă în obraji. Mă simt ca o

adolescentă care a fost remarcată pentru prima dată de

căpitanul echipei de fotbal. E un sentiment pe care nu credeam

să‑l mai experimentez vreodată.

— E o nebunie, murmur eu.

— Joy!

Felul în care îmi rostește numele e asemenea unei rugăciuni.

Simt o strângere de inimă și un licăr de speranță.

Fără să mă gândesc, mă apropii de el și îmi pun mâna pe

brațul lui. Bastonul îmi cade pe podea, zdrăngănind.

El îmi atinge fața și doar atunci, când simt dogoarea palmei

lui pe obrazul meu rece, îmi dau seama cât de mult mi‑am dorit

să mă atingă. Atingerea lui e cea mai blândă din câte am simțit

vreodată. Oftez și văd cum respirația mea se transformă într‑un

nor palid.

— Mă simt de parcă te‑aș cunoaște deja, spune Daniel.

Înclin din cap în semn de reciprocitate. E o nebunie, dar și eu

simt același lucru.

— Așadar, cine ești, de fapt?

— Joy Faith Candellaro. Sunt bibliotecară la un liceu din

Bakersﬁeld.

— Joy Faith{4}, zici? E un nume răsunător! exclamă Daniel

trăgându‑se înapoi și făcând un gest larg cu mâna. Păi, haide,

intră!

Trec pe lângă el și intru în casă, șchiopătând. Simt privirea lui

Daniel îndreptată asupra mea și știu că are o duzină de întrebări

fără răspuns – pe care mi le‑am pus, la rândul meu –, dar acum

sunt prinsă între două lumi: aici și acolo din visul meu, și

realitatea asta.

Nu există un birou al recepției. E primul lucru pe care‑l

observ. Nu există un perete cu chei vechi, nici o vitrină plină cu

broșuri și cu hărți turistice. Așa cum se întâmplă și în cazul lui

Rain Valley, o parte din ceea ce am văzut e real, iar o parte e

pură imaginație. Nu înțeleg cum de a fost cu putință așa ceva.

Mă întorc la stânga și zăresc recepția. „Zona de living.”

Exact ca în visul meu, acolo se găsește un uriaș șemineu de

piatră.

Decorațiunile pe care eu și Bobby le‑am pus pe polița lui sunt

tot acolo – sclipitoarea grămadă de zăpadă de poliester,

mulajele de case și de magazine făcute din rășină, iazul înghețat

confecționat dintr‑o oglindă, trăsurile și caii. Într‑un colț al

camerei, exact acolo unde l‑am lăsat, e bradul de Crăciun,

împodobit cu luminițe și decorațiuni. Dedesubt se aﬂă un

pachet voluminos.

Cadoul cel singuratic e lunguieț și subțire. E ambalat

neglijent și ținut laolaltă cu fâșii late de bandă

Pe el scrie, cu creionul roșu, JOY. E un cadou pentru mine.

Iar atunci îmi dau seama: eu n‑am petrecut Crăciunul anul

ăsta. Mi‑am petrecut sărbătorile într‑o cameră albă, care mirosea

a dezinfectant și a ﬂori. N‑a existat o dimineață magică de

sărbătoare, n‑am avut cadouri pe care să le deschid și nici n‑am

jucat partide interminabile de Monopoly.

Nimeni n‑a salvat Crăciunul pentru mine.

Până acum. Lacrimile îmi înțeapă ochii, dar nu îmi alunecă

pe obraji. Dintre toți oamenii din viața mea, aceștia doi – care

îmi sunt străini în lumea reală – au salvat sărbătoarea pentru

mine. Cum de e posibil? Sau nu e?

— Suntem în martie, spun eu uitându‑mă la Daniel și, dintr‑

odată, mă tem din nou că totul e o minciună. Sunt în comă, nu‑i

așa?

Mă îndepărtez de el.

— Bobby n‑a încetat niciodată să creadă, îmi spune Daniel.

N‑a vrut să serbeze Crăciunul fără tine.

— Dar bradul…

— E cel de‑al șaselea pe care l‑am instalat!

Merg până la brad, șchiopătând. Simt nevoia să‑i pipăi acele

ascuțite și să‑i simt aroma înțepătoare.

Aici sunt decorațiunile pe care Bobby le‑a pus în brad una

câte una, reprezentând cele mai importante momente din

frageda lui viață.

„Ăsta era preferatul lui mami. L‑am făcut la grădiniță.”

Pe cea mai apropiată ramură, zăresc un nou ornament. O

ramă micuță de fotograﬁi, făcută din argilă pictată. Un obiect

precum acelea pe care copiii le fac la cursurile de olărit. În rama

roșu cu verde sunt creionați trei omuleți – un bărbat cu părul

întunecat și cu un zâmbet mare, un băiețel cârlionțat și o femeie

roșcată. Dedesubtul ﬁgurinelor sunt numele noastre, scrise de

mâna pricepută a unui adult: Daniel, Bobby și Joy.

— Am făcut‑o pentru tine, spune Bobby zâmbind larg. Dar

m‑a ajutat și tati.

Mă întorc către Daniel. Dintr‑odată simt cum îmi crește

inima, cum devin mai blândă. Nu știu ce să‑i spun acestui

bărbat care mi‑e și prieten, și străin.

Simt că mai am puțin și o să încep să plâng. Mă simt ca o

neghioabă ﬁindcă sunt emoționată de ceva atât de mic și de

oameni pe care abia dacă îi cunosc, dar nu‑mi pot stăvili valul

de emoții. M‑am simțit singură atât de mult timp, iar acum –

oricât de imposibil ar părea – mă simt de parcă aș ﬁ ajuns în

sfârșit acasă!

— Probabil că mă crezi nebună…

Daniel îmi șterge lacrimile de pe obraz.

— Știi ce e cu adevărat nebunesc? întreabă el cu glas atât de

scăzut, încât doar eu îl aud.

— Ce?

— Un bărbat de vârsta mea, care crede în magie! exclamă

Daniel, iar apoi mă cuprinde cu o mână pe după gât și mă trage

mai aproape. Nu știu cum s‑a petrecut toată treaba asta sau cum

o să procedăm de acum înainte, dar știu un singur lucru: ni s‑a

oferit un dar, spune el în timp ce se apleacă să mă sărute.

Crăciun fericit, Joy Faith Candellaro! Te‑am așteptat.

E un sărut fugitiv, o ușoară atingere a buzelor, nimic mai

mult, dar îmi ajunge până în adâncul suﬂetului și încălzește un

loc care a fost pustiu multă vreme. Îl cuprind cu brațele pe după

gât. Aud un băiețel care chicotește, glasul lui sunând ca și cum

ar veni de la mare depărtare.

— Haide, Joy! spune Bobby. Te așteaptă un cadou pe care

trebuie să‑l deschizi!

Eu zâmbesc. Aici și acum. E cel mai bun cadou din viața mea.

Mă uit la Daniel și șoptesc:

— Magie…

{1} Denumirea unei municipalități din Columbia Britanică, Canada, dar și

substantiv comun care înseamnă „speranță“ în limba engleză.

{2} Ioc de cuvinte bazat pe denumirea orașului din roman și pe sensul

substantivului comun hope.

{3} Joc de societate pentru copii.

{4} „Credință” în limba engleză adezivă.

LOGO BÊN PHẢI

The Nightingale Kristin Hannah |Audio books

Đăng nhận xét

0 Nhận xét

Ý chí tạo nên sức mạnh để thành công

Nhãn

Subscribe Us

Thống Kê Truy Cập

Biểu mẫu liên hệ

HÌNH ẢNH CHỈ MANG TÍNH CHẤT MINH HỌA ĐỂ KIỂM TRA GIAO DIỆN

HÌNH ẢNH CHỈ MANG TÍNH CHẤT MINH HỌA ĐỂ KIỂM TRA GIAO DIỆN

Menu Footer Widget

LOGO BÊN PHẢI

The Nightingale Kristin Hannah |Audio books

Bạn có thể thích những bài đăng này

Đăng nhận xét

0 Nhận xét

Ý chí tạo nên sức mạnh để thành công

Social Plugin

Nhãn

Subscribe Us

Thống Kê Truy Cập

Biểu mẫu liên hệ

HÌNH ẢNH CHỈ MANG TÍNH CHẤT MINH HỌA ĐỂ KIỂM TRA GIAO DIỆN

HÌNH ẢNH CHỈ MANG TÍNH CHẤT MINH HỌA ĐỂ KIỂM TRA GIAO DIỆN

Menu Footer Widget